Treburi enervante

Greeterșii: chelnerii care întârzie la muncă sau trag bățul scurt și trebuie să stea în fața localului de distracție și voie bună încercând să atragă clienți prin auto-băgare în sufletul omului și împingerea forțată a unui meniu în mâini. Nu zic că e o practică idioată, poate să funcționeze dacă unul pare nehotărât (adică are sprâncenele ca în Fig. 1) sau pare străinez.

Fig. 1

Sprancene

Eu nu par străin și totuși mă agasează activ oamenii ăștia chiar dacă nu țin sprâncenele conform documentației și mai mult, am privirea aia de parcă n-am mâncat de acum două zile specific românească. Dacă in general e o chestie pe care oamenii încearcă să o ascundă, eu mi-o știu și încerc să o cultiv ca să nu se aștepte chelnerul la vreun bacșiș semnificativ de la masa la care sunt. Cu toate astea de obicei las în plus față de notă o sumă care depășește procentajul obișnuit pentru că imi place să surprind.

Din aceeasi categorie de greeterși fac parte si scârbavnicii mădulari care se infig artificial în seria de calcule interminabile din mințile cumpărătoarelor în magazinele de haine. Ei opresc șirul de ‘dacă nu plătesc decât jumăte de întreținere luna asta imi permit setul de agrafe mult prea scumpe dar vai, atât de draguțe’ printr-un neutru ‘vă pot ajuta cu ceva?’ Știu că ăștia-s pe modelul american, unde teoretic cumpărăturile implică o mare parte de efort fizic și anume intratul în magazin și o infimă parte de efort intelectual, și ăla binar. În magazinele lor sunt o grămadă de angajați care sunt mulțumiți, nu, chiar fericiți că cineva le ia opinia în serios când sugerează un bluziț sau un fustiț în combinație cu un poșet și care știu că ăla e nivelul lor intelectual. Clientul e lăsat cu o opțiune, după ce s-a obosit să intre: poate să fie verbal sau nu pentru că e de ajuns să dea din cap a 0 sau 1 ca să exprime dacă-i place ce vede.

Ei, în România nu e chiar așa și ‘PSVACC*’ sau ‘VPACC**’ de care ziceam mai sus mai mult irită decât împinge spre cheltuială așa că ‘PSTSCCTKSH&MSICMDCSSSLITCVSFICCASBIPIPCTSCDCVLDSLPZLV***;****’ e un răspuns perfect acceptabil.

* Pot să vă ajut cu ceva
** Vă pot ajuta cu ceva
*** Poți să te spânzuri cu cureaua ta Kenvelo sau H&M sau în ce magazin de căcat sunt și să lași în testament că vrei să fii îngropat cu cureaua aia strângându-ți bucile într-un pupic insalubru pentru că toți știm că după ce vi le dă să le purtați ziua le vindeți.
****Aș mai fi adăugat aici un Like & Share pentru râie dar ar fi fost prea multe litere.

Zilele de naștere: indiferent ale cui. Acum câteva cicluri de 24 de ore bune (nu m-am repetat cu zilele, hăhă) am văzut la ProTv că a fost ziua lui Geoana, pe care a sărbătorit-o ca un boss, in mijlocul unor niște tineri anonimi printre care îi putem enumera pe cei doi copii ai săi. E evident că sunt ai lui în urma declarației făcute cu ocazia prestigiosului eveniment, și anume că ei au ‘muncit să îi facă o cană cu poza lor’. Au. Muncit. Să. Îi. Facă. O. Cană. Cu. Poza. Lor. Tradus pe limba oamenilor care mai merg pe la zile de naștere, s-au gândit să se combine la un cadou ieftin și de căcat dar nu au reușit pentru că era duminică și nu știau că la Unirea magazinul de printuri e deschis până mai târziu. Bine, când MG se dă în stambă și zice că familia e cel mai frumos cadou pe care l-a primit de la viață mai-mai că-ți vine să-i ierți, era de ajuns să vină și venea și el în pantaloni, atât de fericit ar fi fost. A, și toți beau din niște pahare de vin suspicioase, de culoare alb mat, să nu se vadă ce Robby-Bubble e înauntru. M-aș fi așteptat la pahare cu alb la ziua lui Bombonel.

Nu mă coafează zilele de naștere proprii. Toți încearcă să fie veseli cu tine și vorbesc pe un ton cu o ocatavă mai sus că vai, ce fain e la XX ani. Și se împart în două: cei mai batrâni își amintesc cum le era lor la vârsta aia și categoria doi, cei mai tineri îți zic că nu-ți arăți etatea. De parcă vârsta e ca la închisoare, pentru fiecare an mai faci un punctuleț între deștu’ mare și arătător iar daca nu le ai, nu o arăți și te iubesc deținuții mai masivi în rect.

După asta toți vor ceva de la tine, în special de băut, că s-au plictisit de troscăit singuri sau în grupulețe mici și dezorganizate, au nevoie de tine să le oferi o structură și un cadru. Dar sunt toți. Poștașul, dacă află, se auto-sugerează ca invitat la chermeză, vânzătoarea de la magazin sare peste casă să îți invadeze spațiul personal ca să-ți fie greu să o refuzi, boschetarul care uneori doarme in tufiș îți arde peste spate una bucată carabă solzoasă și umedă de la ce speri să fie apă sau chiar transpirație și îți zice că așteaptă o bere.

De fapt nu absolut toți, mai sunt ăia care nu te înghit și care se bucură că o să mori mai repede. Proști fataliști, ori fac ceva în legatură cu viața prea lungă a obiectului urii ori realizează că a doua zi după aniversare ești și mai aproape de moarte. Îmi imaginez că unii chiar își fac din conștientizarea că o mierlești mai rapid un motiv de a se ridica din pat dimineața.

Nu ma încântă zilele de naștere ale altora pentru că se întamplă să cadă exact când nu am chef și/sau bani. Un pont: dacă mârâi la oameni de mai multe ori pe zi când îți cer ajutorul sau vor să împărtășească ceva, decresc șansele să fii invitat la onomastice.

Nu-mi plac zilele de naștere pentru că se sărbătorește expulzarea sângeroasă a unui om dintr-un vagin al altei persoane, de preferință de sex feminin (sau Arnold), printr-o experiență traumatizantă asistată care implică multa durere. Mormolocul nu face nimic, doar e ejectat, doctorul nu stabilește un raport cu el, să lucreze împreună cu scopul de a minimiza travaliul și urmările.

Dacă ar trebui cineva să fie aclamat, atunci mamele sunt alea, prin orice mijloace la îndemână deși ar trebui să specific că o pălmuță felicitativă peste născătoare nu e privită in general cu ochi buni.

Fetele/femeile care se îmbracă în rochii prinse sub sâni: vara. Și iarna. Sau în celelalte anotimpuri dar în principal vara pentru că atunci nu poți trage o șubă peste ca să ferești oamenii cu care intri in contact de vederea tinelui exterior. Adică ințeleg de ce hainele care sunt în mod tradițional asociate cu oameni care au alți oameni crescând în interior ar părea o alegere bună dar de fapt nu-s. Dacă burta e destul de mare și nu e vreun pui de batiscaf cu garnitură de lichid amniotic care să justifice rochia (sau bluza!) atunci e doar o față de masă pusă peste un morman de căcat. Asta nu împiedică pe nimeni să vadă că sub acoperământ e căcat. Oricine a văzut un film de acțiune știe că dacă întorci omul pe dos găsești o cantitate de căcat dar, ca in tradiția cu purtatul de chiloți curați pentru că niciodată nu se știe când dă mașina peste tine și ajungi la doftor, ideea e să fie cât mai puțin și, dacă se poate, artistic.

Anunțuri

Poveste otrăvită

Am nevoie de tine dar e prea târziu. Am nevoie de tine în fiecare zi şi am nevoie de tine în fiecare noapte. În unele ai stat lângă mine, în altele am stat în tine, înfipt cât de adânc pot să intru. M-ai completat, împreună eram o echipă de neoprit iar dezmierdarea ta fină m-a ajutat să trec peste orice obstacol care mi-a apărut în faţă.

Vara, când era foarte cald, mă înţelegeai şi nu aveai nimic împotrivă să nu stăm lipiţi unul de altul; uneori iarna mă strângeai atât de tare încât îmi opreai circulaţia. Eu nu m-am plâns niciodată pentru că ştiam că aşa îmi arăţi cât de mult ţii la mine.

Imi amintesc de când mergeam împreună pe lângă Cişmigiu şi am văzut o scenă parcă desprinsă dintr-o listă de poze motivaţionale cărora de altfel nu le văd rostul: bătrânul care dormea pe cartoane iarna, aproape albastru de frig dar care ţinea la piept un câine pe care îl învelise. Faptul că am împărtăşit acest moment ne-a unit, cred eu, mai mult decât ar fi putut-o face orice altceva pentru că eram doar noi şi vântul pe stradă. A fost un anotimp foarte fericit pentru noi iarna aia. Îţi plăcea când te puneam pe calorifer şi apoi când ne cuibăream să îmi dai căldura pe care o adunasei. Chiar şi după ce ieşeam în viscol o mai puteam simţi pe piele, mult după ce nu ar mai fi trebuit.

Ştiu că uneori în graba mea fără motiv spre lucruri neimportante în viaţă te-am luat mai tare dar asta doar pentru că însemnai atât de mult pentru mine. Trebuia să ai încredere că ştiu ce fac şi că e bine. Îmi pare rău dacă ai simţit că te-am călcat în picioare dar în acele momente nu aveam alte opţiuni.

Ai fost mult mai importanta decât oricare altele, ele nu m-au înţeles ca tine şi ce credeam eu că e dragostea dintre noi s-a deşirat, încet dar sigur, până când nu a mai rămas nimic şi a trebuit să o luăm fiecare pe alt drum. Singurul lor merit e că m-au făcut să ştiu ce vreau şi astfel să te găsesc.

În magazinul în care ne-am întâlnit nu te-am remarcat din prima, erau altele care ţipau după atenţie. Unele mai mari, altele mai mici sau mai pline de culoare însă nici una nu era pe gustul meu – nici una nu era tu. Stăteai mai în spate, nu încercai să ieşi în evidenţă pentru că ştiai, cum ştiam şi eu, că puţină răbdare rezolvă multe şi că nu trebuie să încerci să te dai peste cap în căutarea de atenţie ca să te vadă persoană potrivită. Cred că asta m-a atras iniţial, că păreai neîntinată; că atunci când te-am atins ai tremurat ca şi cum eu aş fi fost primul om care pune mâna pe tine. Ştiu că nu era adevărat dar mereu mi-a plăcut să cred asta.

Din când în când îţi plăcea să îmi laşi urme pe piele, mici amintiri care să nu mă lase să uit în nici un moment când nu te aveam lângă mine că totuşi erai în viaţa mea. Trebuia doar să îmi îndrept privirea spre ele şi imaginea ta îmi revenea caldă în suflet. Alteori, când nu eram atent cu tine mă plesneai uşor, cât să îmi amintesc să am grijă mereu.

Stau acum în faţa a ce a rămas din tine – de fapt ce a rămas din noi. Fără tine nu sunt complet şi după accidentul acela aşa va trebui să rămân. O singură secundă şi gata, tot ce aveam nu mai există. Când s-a întâmplat am simţit, ca în toate clişeele, cum timpul încetineşte şi, poate ciudat, că dacă nu s-ar fi mişcat secundarul atât de lent poate aş fi putut să fac ceva. Acum e prea târziu, pot doar să te strâng în braţe şi să îmi iau rămas bun cu lacrimi în ochi.

Pereche preferată de şosete, de ce te-ai rupt?

F.O.C. I.U.

România e o ţară mică, săracă şi plină de proşti. Din câteva puncte de vedere e la fel cu alte ţări, sărăcie şi proşti sunt peste tot, dimensiunile mai variază. Ce au românii al lor e un sentiment de proprietate ieşit din comun. Până şi proştii noştri sunt mai deştepţi decât ai altora. Ăia care muncesc o fac mai mult decât alţii. Noi suntem pielea cea mai fină a blănarului universal care a stat şi a tăiat în jurul nostru. Toate afirmaţiile de mai sus sunt false dar genul ăsta de gândire se reflectă în acţiunile noastre ca popor. Suntem ultra-naţionalişti (prostia cu bentiţa tricoloră) şi mândri de asta. Chit că nu avem publicitate, e de la sine înţeles că minţile noastre creative sunt mai bune decât ale celor din străinătate. Noi avem campanii, scremute într-un birou de 3/4 şi după aia vândute. Nu avem bani sau o idee clară dar avem campanii de awareness idioate.

De exemplu, de vreo jumătate de an încoace am tot văzut prin autobuze şi prin alte locuri stickere cu F.O.C. sau, expandand numele ca orezul, Flăcările Omoară Copii. Numai copii. Au şi un website plin de sfaturi pentru oligofreni, de genul ‘Nu trimiteţi copii să cumpere/schimbe butelii de aragaz’ sau ‘Nu încuiaţi copiii în casă cu focul aprins în sobă’. Dacă nu te duce mintea singur la ăstea nu ar trebui să fii părinte şi ar trebui să te omoare flăcările pe tine în timp ce îţi cari singur butelia în spinare, să nu te mai recunoască nimeni la cât de retardat eşti.

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a decis, în imensa-i înţelepciune, că românii sunt destul de proşti încât să nu aibă habar de pericolele focului. Ăsta e ăuernăsu’, conştientizarea sau aflarea de informaţii despre un fapt. Mioriticul parentos se uită înspre flăcări şi se întreabă: ‘Ce e acest fenomen pe care nu l-am întâlnit niciodată?’ Pentru că nu e tăntălău îşi împinge copilul înspre vâlvătaie să vadă ce se întâmplă şi dintr-o dată, BANG! Iluminare spirituală şi fizică de la micul flambat: Focul ARDE!

Campania în sine e un căcat imens. Începând cu sigla:

F.O.C.

52 de copii mor în fiecare an arşi. Lăsând la o parte faţeta dramatică a problemei, mi se pare un număr foarte mic pentru câţi aproape douăjde milioane suntem în ţară. 52 pe an adică 1 pe săptămână nu mi se pare deloc mult. Se putea şi mai bine şi mă gândesc exclusiv la blocurile de pe vremea lui Pazvante Chiorul şi nu la campingurile erectate ilegal din gunoaie. În nici un caz la alea. Poate că totuşi nu suntem atât de imbecili ca în cerinţa unei nevoi pentru aşa o campanie. Nu ştiu, zic şi eu.

Posterele sunt făcute să lovească la sentiment, cu haine de copii arse. Oamenii o freacă cu aplicaţie pe ideea că părinţii îşi încuie copiii în casă şi de aia ard că şobolanii însă fac afişe cu haine de stradă carbonizate parţial. Dar nici măcar asta nu e motivul pentru care zic că e o campanie jenantă. De fapt nu ştiu de ce e de căcat, ştiu doar că e, ca aerul.

pompier-50x70_f2-660x929

 

pompier-50x70_f3-660x929

O fi şi pe la instituţiile astea un departament responsabil cu ideile creative şi proiectele care se vor desfăşura, care trebuie să arate că nu vin la birou numai să bea cafea pe banii statului, să se hlizească la poze cu pisici, câini şi bufniţe şi să încerce să se uite prin bluza sau pe sub fusta secretarei şefului. Iar şeful cum să spună ‘NU, E O IDEE IDIOATĂ!’ când i se prezintă planul pentru ăuernăsul că ard copii. Adică… trebuie făcută, chit că ştie orice retardat să nu bage mâna-n foc şi să nu-i pună pe ăia mici să care butelii. Nu poţi refuza o campanie împotriva prăjirii-crocante a copiilor. S-ar uita secretara ciudat la el şi nu ar mai veni cu bluze transparente şi fuste mini la serviciu.

În fiecare generaţie e un deştept care se joacă în ora cu chibriturile sau bricheta şi invariabil e o victimă în banca din faţă care trebuie să se tundă chilug şi o arată o şcoală cu degetul. Ăla e ăuernăs. În cazul meu piromanul a fost în clasă şi am văzut ce efecte poate să aibă focul din primul rând de spectatori.

Toate campaniile astea sunt păr la ceas, făcute numai ca să se afle cineva în treabă. Care vrea să ia droguri le ia în timp ce se uită la poster ca să-i facă experienţă mai intensă. Femeia care îşi ia a doua oară bătaie acasă o să ia şi a treia chiar dacă a văzut panoul cu femeile din umbră sau cum se chema acum câţiva ani. Cine are de dus la dansat în Italia sau Tunisia o să se ducă indiferent de afişele de la metrou despre trafic de carne cu ‘nu credeam că mi se va întâmpla chiar mie’. De parcă atunci când dă maşina peste tine pe stradă nu-ţi trece aceeaşi frază prin cap, odată cu bară de protecţie. Căcatul se întâmplă şi instinctul de conservare ţine hominizi în viaţă, nu afişele.

A, şi I.U. din titlu vine de la Imbecil Umanoid.

Costel

Buza de jos a lui Costel şi-a încetat tremuratul. O hotărâre de oţel se putea citit dintr-o dată în ochii lui de peruzea care fuseseră roşii de la atâta plâns. Bărbia i s-a îndreptat, regăsindu-şi poziţia băgăreaţă cu care îi obişnuise pe toţi şi guşile s-au aliniat sub dânsa. Cu un gest vag din mână bărbatul a alungat toate gândurile care îl hăituiseră în stările de trezie şi matoleală pe care le alternase în ultima vreme, ca şi cum ar fi fugărit o muscă de pe bârnăul impozant. Soluţia era atât de simplă: îi fusese mereu în faţa ochilor dar nu o putuse vedea. Până acum.

De când se ştia, Costel fusese cam a cincea roată la căruţă. Nici prea deştept dar nici ultimul prost, îşi trăise viaţa la marginea tuturor grupurilor care i se păruseră interesante. În clasa I, când toţi luaseră coroniţă el a fost singurul care a luat premiul II. În liceu era primul de sub linia care demarca oamenii care învăţau bine şi aveau note mari, lălăind-o într-un 7-8 confortabil. Era de ajuns cât să nu fie nevoie să o cheme cineva pe maică-sa la şcoală sau, mai rău, pe taică-su. Catarama de la cureaua lui Costel senior era grea şi auzise prin casă că se descheia prea repede. Nu ştia exact ce înseamnă asta dar din obida cu care fusese spusă vorba nu putea fi de bine. Taică-su îl cârpea cu orice ocazie şi uneori chiar şi fără, doar pentru că-i era în drum.

Cu mama se înţelesese bine de când îşi putea aduce aminte şi uneori i se părea că ea nici nu se schimbase vreodată: o femeie mignonă – ştia că e mică şi când era copil – cu aceeaşi culoare la permanent până când începuse să fie prea scump să şi-l mai cumpere iar vecina cu care-l cumpăra pe din două si care venea să i-l facă de obicei se mutase, apoi cu păr cărunt, mereu robotind prin casă în aceleaşi haine ponosite, cârpite în coate şi pe care nu se mai cunoştea nici măcar culoarea iniţială. În public îl ţinea de braţ pe Costel senior şi zîmbea cu buzele strânse, fără dinţi, dar nu prea ieşeau împreună: ultima oară fusese când avusese el ceremonia de terminare a clasei a 8-a. La banchet nu s-a dus pentru că nu avea bani de costum şi pe-al lui taică-su nu vroia să-l ia, îi venea prea mare. Colegilor le spusese că nu poate să ajungă pentru că imediat după premiere e plecarea într-o o excursie în străinătate luată pe pile de ai lui. Căcat, stătuse în bucătărie cu maică-sa povestindu-i cum era pe vremea ei când se termina un ciclu de învăţământ.

La liceu se ferise de probleme şi în afară de o singură amintire din laboratorul de chimie, unde îşi turnase o bază pe ghete şi bătaia mâncată ulterior acasă din cauza asta, totul era ca un fum. Cu greu îşi mai amintea cum o chema pe colega de bancă şi asta numai pentru că timp de 2 ani o iubise cu disperare şi îi cânta numele în gând înainte să adoarmă: Jeni. Ea nici nu-l băgase în seamă şi se căsătorise imediat după terminarea clasei a 12-a cu un băiat de general care, era sigur, o violase într-o străduţă când cu prima mineriadă şi o lăsase însărcinată. Cel puţin aşa umblaseră zvonurile pe atunci şi el le credea.

La facultate nu mersese, oricum taică-su era bolnav şi toţi banii din casă se duceau pe pastilele lui pentru ficat. Prin ’93 se curăţase şi bătrânul şi a rămas, pentru prima oară, doar el cu maică-sa, care din pensia de urmaş l-a încurajat să meargă să facă măcar o profesională, că era păcat să rămână salahor cu liceul terminat.

O nimerise bine, în doi ani avea o diplomă de bucătar şi o ucenicie asigurată iar banii erau mai mulţi decât ştiau ce să facă cu ei. Şeful de sală de la retaurantul fără pretenţii la care lucra îi mai dădea şi lui o dată pe săptămâna o parte din bacşişuri şi atunci se simţea în al nouălea cer. Din primul salariu îi adusese maică-sii un kil de portocale pentru că ea nu mâncase niciodată. Avusese şansa dar i le dăduse lui.

Trei ani după taică-su i-a venit şi ei rândul iar Costel nici nu ştiuse că e bolnavă. I s-a părut lui că e puţin mai slabă dar când o întrebase pe fugă ea i-a zâmbit şi l-a încurajat să meargă la mare, dacă tot îşi luase bilet la Eforie deja, ea trebuia doar să stea întinsă pentru că e foarte obosită şi în nici un caz nu avea energie să meargă cu el. Când s-a întors din staţiune o găsise în pat, rece. Din mâncarea pe care i-o cumpărase şi o lăsase în frigider nu lipsea nimic.

Atunci a simţit că s-a rupt ceva într-însul şi a început să bea, să fumeze, să se-ngraşe. Avea destui bani ca bucătar şi clar, mâncarea nu-i lipsea niciodată. Acum că era de capul lui a cunoscut femei care se uitau la el cu interes, chiar şi pentru fostele colege, la reuniunea de 10 ani de la terminarea şcolii, nu mai era fraierul din ultima bancă. Nişte curve toate. Fusese bun numai cât să stea la el şi să se îmbuibe. Când era rândul lor să facă ceva toate comentau şi el nu le-a şters nici uneia vreo palmă peste bot chiar dacă o meritau. El nu era taică-su.

Melania însă a fost lângă el. La început fusese obligată de contextul socio-geo-strategic, părinţii lor se înţeleseseră să-i căsătorească când or ajunge la vârstă legală dar după ce Costel senior dăduse colţul căzuse şi planul. Ei se mai vedeau din când în când şi el se mai masturba uneori furios cu gândul la ea. Mai ales după ce mai pleca una din viaţa lui. O suna, se întâlneau, ea îl înţelegea şi după aia mereu se făcea că o întâlnea pe alta până să se vadă a două oară cu Melania. Când totuşi îşi rupea câteva ore din proaspăta idilă îi povestea ei totul. Ştia că nu-i face bine şi că ea îl iubea dar nu-i păsa. Trebuia să spună cuiva care să nu-l ia la mişto.

Totul până când s-au întâlnit într-o seară din întâmplare şi din una în alta ea i-a destăinuit sentimentele după o sticlă în plus de vin. Atunci a început viaţa lui a două oară iar ce a urmat fusese un vârtej din care, dacă stătea să se gândească bine, nu îşi mai amintea nimic în particular înafară de un sentiment de bine. După un an o ceruse de nevastă şi ea acceptase. Viaţa lui era verde. Verde pentru că i se părea că rozul e o culoare a răului, o culoare care se duce iar iubirea lor e una care durează o viaţă.

Şeful lui îşi cumpărase un restaurant la Năvodari şi pe timpul verii lucra acolo. Putea să o aducă şi pe Melania când vroia dar totuşi cineva trebuia să rămână şi în Bucureşti să aibă grijă de casă, oricum avea şi ea serviciul ei, era casieriţă la o bancă.

Când s-a terminat sezonul se gândise să-i facă o surpriză şi venise în Bucureşti cu o zi mai devreme. Să o aştepte acasă era prea banal, l-a sunat pe un prieten de-al lui taximetrist, a luat de la ăla maşina şi când a terminat ea programul era în faţa băncii, cu şapca pe cap şi ochelari de soare mari. Deghizarea vieţii. După surpriza iniţială vroia să o ducă la un restaurant unde îl cunoştea pe bucătar, fuseseră colegi, şi să mănânce acolo o cină romantică. Plan de căcat. Prima parte mersese, ea se suise în taxi şi îi dăduse o adresă de pe Decebal, nu din Pantelimon unde stăteau. O dusese de curiozitate, fără să îi spună nimic crezând că se vede cu o prietenă dar că o să il recunoască pe drum.

Două ore a aşteptat-o în faţa blocului. Când în sfârşit a ieşit, era clar euforică şi i s-a urcat iar în maşină. Nu l-a văzut că e el chiar dacă îşi dăduse jos ochelarii. Nici nu i-a zis adresa, spunea doar că e un chioşc acolo unde poate să întoarcă. Atât. Atunci a tras-o pe dreapta, s-a deschiloţat de şapcă şi a luat-o tare. Iubirea vieţii lui Melania şi-o trăgea cu băiatul directorului de bancă încă dinainte să fie ei împreună.

O dăduse afară din casă şi nu a mai vrut să o vadă. Curvă proastă.

Toate gândurile astea le îndepărtase cu mâna şi apoi le-a suflat odată cu ultimul fum de ţigară. Acum ştia ce avea de făcut. Era atât de simplu. O femeie numai bună pentru el trebuia să nu fie prea bogată sau să aibă un job bun, să fie ascultătoare şi bine crescută, să nu se ducă să se fută cu alţii. Aşa că s-a dus la masă, a tăiat o foaie A4 în 16 bucăţele şi s-a pus pe scris. Era perfect. Urma să lipească bileţelele în staţiile de autobuz, acolo le putea găsi pe cele de condiţie modestă, care să-l idolatrizeze şi care nu s-ar curvăsări să-şi urce curul într-o maşină pe care n-au meritat-o.

Una

Multe

Textul şi numele sunt ale mele, pozele-s pe bune, făcute în staţia de autobuz de la Eroilor.

Doo

Sunt nişte chestii care se împart cu cărare. Freza, Titanicul şi viaţa sunt trei dintre ele, care se divizează sau s-au divizat în doo şi astfel au ieşit 6 chestii care pot fi ulterior combinate după cum vrea fiecare. Eu vreau să pun partea dreaptă a frezei pe partea stângă a hornului Titanicului ca să fie foarte ciudat cât timp se scufunda şi să rămână ăia din bărcile de salvare atât de surprinşi încât să exclame în cor că nu se poate aşa ceva,  şi să uite complet de viitorii campioni la 3700m adâncime care momentan dau din aripioare pe lângă chestii plutibile pe care n-au loc.

Viaţa n-o combin cu jumatea stângă de freză sau cu cealaltă unupedoime de Titanic pentru că e destul de complicată şi aşa uneori fără să fie nevoie să stau să mă gândesc de ce sufletu’ când ies din apartamentul meu intru într-o realitate paralelă în care sunt jumătatea inferioară a lu’ Jack Dawson şi aia superioară a lu’ Rose DeWitt Bukater înlănţuite într-un 34.5. Viaţa se împarte singură în chestii care plac şi care nu plac; că unele chestii intră diferit în categorii e altă treaba. De exemplu pentru majoritatea oamenilor căţeluşii sunt o chestie drăguţă, care place. Căţeluşii morţi nu. Reversul medaliei e pentru zoofilii necrofili, cărora le plac numai ăia morţi, că au o aura de nevinovăţie virginală în descompunere şi-i dă pe spate.

Reversul medaliei e o expresie de căcat.

Dar chestii care nu-mi plac/mă enervează:

Hamsiile: Nu ştiu cum pot oamenii să sugă la hamsii cu atâta poftă şi să-i înfigă în usturoi. Dacă e atâta nevoie de usturoi atunci de ce să nu-l mănânci gol, de pe deget? Cred că singurul motiv pentru care se foloseşte hamsia e ca să nu muşte idioţii din propria mana când se excită de la mirosul de Allium Sativum. Căcatului ăla de plevuşcă nici măcar peşte nu-i poţi zice pentru că îi lipsesc calităţile care fac un peşte peşte, şi anume pescarul care îi prinde individual şi competiţii televizate de prins hamsii. Pescuitul lor nu e un sport, e o obligaţie a omului mării să hrănească iubitorii de usturoi. Nu există conceptul de ‘prins şi dat drumul’ în cazul dejecţiilor ăstora cu ochi. La cât de mici sunt şi la ce cantităţi se consumă sunt echivalentul unui banc de plancton pentru balene. Fiecare din consumatorii lor e o balenă. Şi apropo, usturoiul nici măcar nu e specific românesc, a venit din Asia prin intermediul lu’ badea Gheo-San.

Bolnavii: ăştia grav, nu ăia cărora le trece. Oamenii cu boli incurabile care îşi plimbă carcasa pe stradă suferind vizibil şi cerşind admiraţie faţă de curajul lor de a continua totuşi să trăiască în condiţiile existente. Oameni care ar trebui să fie într-o cameră cu tapet gros pe pereţi şi cămăşi făcute la comandă dar nu-s.

Am pe la bloc un imens, e clar ceva în neregulă cu tiroida sau alt organ al lui. Toată ziua stă şi o freacă în faţa blocului, cu tricouri care uneori îi acoperă burta şi alteori nu, cu o pleată a la Talisman, neagră şi creaţă. Se uită ameninţător la mine când mă vede că privesc în direcţia lui generală şi chiar nu e greu să te uiţi înspre el. Stă pe bancă în stradă şi de fiecare dată când ies de pe aleea care duce la scara mea dau cu ochii de el. Mă tem că dacă i se pune pata mă mănâncă cu tot cu ambalaj, aş avea loc. Astă iarnă l-am văzut deszăpezind de zor un Porsche 911 în care nu ar fi încăput, probabil e al unui membru al familiei deci bani de tratament ar fi.

Dar până să ies în stradă de obicei mă întâlnesc pe la ora la care plec la muncă cu un vecin aţă de slab de la un etaj inferior, care stă şi pândeşte pe casă scării. Se holbează în afară, de după perdeluţa comunistă care e pe o singură parte a uşii de la intrare. Prima oară l-am salutat şi mi-a răspuns exhaustiv despre ce înseamnă să fie ‘bună’ ziua pentru el. Nu l-a interesat că aveam căşti, a vorbit înspre mine vreo 2 minute până a venit liftul şi eu m-am prins de abia după un minut şi ceva, când s-a terminat melodia şi am auzit cuvinte din spate. A vorbit cu ceafa mea aproape două minute fără să-i pese, de parcă era profesor sau politician. Am început să îl ghicesc că e la pândă de când mă urc în lift pentru că are un miros specific de stătut, care în spaţiu închis face ravagii. Ăsta ar trebui să fie la veseli nu la comun, are în ochi privirea aia care te face să vrei să fii de acord cu el indiferent ce zice, pe linia ‘să nu transformăm violul ăsta-n crimă’. Pe un om normal şi nervos, dacă vine spre tine îl poţi face să îşi recalculeze şansele de a-ţi face rău dacă îi dai una bucată preventivă; îi zdruncini încrederea dacă merită să continue sau nu dar Slendermanului ăsta îi citeşti crucile-n privire.

RATBişti profesionişti: pe ăştia îi recunoşti de la distanţă când te urci în mijlocul de transport în comun. Sunt oamenii pe care îi vezi nemulţumiţi indiferent de cât de aglomerat şi cât de cald e. Majoritatea populatiei foloseste autobuzul/tramvaiul ca să ajungă din punctul A cât mai aproape de punctul B, dacă nu chiar în el. RATBiştii caută plăcerea drumului pe parcurs, nu contează destinaţia ci călătoria şamd. De obicei sunt pensionari care n-au treabă pe acasă şi când nu sunt în şedinţele consiliilor de bloc iau cu asalt staţiile şi se duc să aibă de unde veni. Sunt ăia care se ceartă pentru un loc necedat că de, trebuie să-şi plimbe moaştele în locuri numai şezând. Sunt cei care încep să se înjure cu controlorii care au prins pe cineva fără bilet şi din cauza asta întârzie circulaţia. Au de ajuns nicăieri şi repede. Dacă pute cineva o să comenteze cu voce tare, impersonal, că cineva nu se spală, de parcă ăla fără casă o să se simtă prost că le-a jignit simţul olfactiv şi o să se arunce-n Dâmboviţa să scape de izul specific.

Numai RATBistii ştiu exact condiţiile în care ar trebui să se desfăşoare călătoria. Restul călătorilor care le sunt neutri sunt proşti că nu fac nimic, dacă pe profesionişti îi deranjează ceva ar trebui organizat un linşaj împotriva vinovaţilor ca să poată să se simtă satisfăcuţi. Care îndrăznește să vocifereze că ‘nu-i chiar așa’ e oprit brusc din argumentația logică și i se explică de către RATBistii sub acoperire (da, sunt unii acolo ca spate, care nu se desconspiră așa ușor, doar stau, ascultă și când e cazul acționează ca agenturile, meteahnă veche) că nu a înțeles exact ce înseamnă doleanța doamnei/domnului de mult bun simț care a lansat-o. Sunt chestii mai complicate decât poate par la prima vedere și ‘stai în banca ta și taci’.

Oamenii care fac cruci: pe stradă. Anonimul de pe interneţi zicea că religia e ca un penis: e ok să îl ai şi să te mândreşti cu el dar e rău să încerci să îl bagi cuiva pe gât împotriva voinţei sale. Cine face cruci când trece pe lângă un popa sau o biserică o face pentru spectacol, să urle credincioasele de la mantinelă şi să-i admire tehnica de sus/jos/dreapta/stânga. Să îşi imagineze fanele cât de adânc şi apăsat crede individul şi cât de rău s-ar căsători cu ele. Pentru femeile care o fac, schimbăm sexul descrierii privitorilor.

Exemplificare cu exemplu personal: record de două puncte pe metru pătrat de pixeli: urmează exemplul:

Acum vreo două săptămâni stăteam în staţia de autobuz de la Academia Militară, direcţia spre Eroilor. E numai o staţie de mers dar ploua şi ăştia rezistenţi la apă ca mine nu cară umbrele după ei dar au o frică patologică de complicaţii la răceli. Ne plac răcelile dar dacă se lasă cu pneumonii şi alte chestii distractive la care se fac injecţii care ar putea fi evitate, mai bine nu. Bun. Şi cum vine un autobuz în staţie, văd de pe la 10 metri înainte un hominid care se ridică în picioare de pe scaunul pe care stătea şi începe să care cruci ample. Prima oară am crezut că a dat cineva lovitura puturoasă în spaţiu închis dar nu râdea nimeni pe lângă şi până s-a oprit 226le m-am prins: la vreo 20 de metri mai la vale e o biserică.

Bipedul îşi făcea cruci anticipativ aşa că m-am urcat în autobuz cât de încet posibil, să văd până când o mai ţine. S-a oprit la vreo 20 de metri după ce am trecut de locaşul de tălăngăială deci în ritmul de o cruce pe secundă pe care l-am observat a repetat acţiunea de 20-25 de ori. Şi nu ştiu dacă e doar stilul lui, stilul Oprişan, de a face un număr fix când trece pe lângă fiecare biserică (caz în care e prea concentrat să le numere ca să se gândească ce înseamnă Dumnezeu pentru el şi cât de tangenţial a trecut pe lângă casa Lui, destul cât să fure o Răsuflare Divină din Sfântul Duh), sau dacă se începe facerea de cruci când prinde-n coada ochiului o turlă. Dacă înainte să iasă din casă face un set de 50 de cruci cu repetare că poate nu apucă să-şi facă norma trecând în viteză pe lângă biserici cu autobuzul sau dacă îi apar nişte mănăstiri neprevăzute pe traseu. Oricum răsar ca din cer.