Viaţa ca un joagăr

Caracterele adevărate fac o chestie deşteaptă când există posibilitatea să rămână în memoria colectivă pentru ceva: dau vina pe alţii, în caz că treaba respectivă nu iese bine. Frederick R. Barnard a fost un manager de advertiseri sau un manager advertisorial pe la începutul secolului în New York şi el a găsit un filozof japonez pe care să-l învinovăţească pentru cuvintele din cauza cărora ne amintim de el. Foarte convenabil, zic, să dai o sursă atât de ambiguă dar tot ce e oriental e automat adânc pentru că ăia cu ochii la 45 de grade au nevoie de o altă profunzime a perspectivei ca să vadă lucrurile faţă de noi ăştia care tindem spre 0 (grade).

Şedea Fred într-o zi, cu picioarele pe biroul propriu, cum se cade unui manager, şi scârmându-se cu arătătorul în nas a hotărât că cică o poza face cât 1000 de cuvinte, direct interesat de faptul că de acum înainte dacă nu am inspiraţie o să pun o dată la câteva zile o poză jumate, că pe la 1500 de cuvinte bate media postărilor. Precum am zis, aşa să şi intre în producţie dar nu de-acum, pe mai încolo!

•••

Unii oameni ar crede, dar eu nu sunt printre ei, că de la un punct încolo începi să îţi dai seama că în limba română sunt anumite litere care se pronunţă diferit în funcţie de căciuliţele şi virguliţele adiacente sau chiar de deasupra şi dedesubt. Pentru majoritatea de pe vremea mea punctul ăsta se izbea cam cu un an înainte de clasa întâi, cel târziu în clasa a doua. Mi-a dat de înţeles Andreea Esca într-o conversaţie pe care o aveam, eu pe canapea şi ea în faţa mea, pe sticlă, că România a ajuns pe ultimul loc în Europa la alfabetizare şi că sunt mulţi, hăt până-n vreo 30% din pruncii de pe băncile şcoliceului care nu ştiu să citească şi implicit să scrie.

Ce legătură are asta cu diacriticele? Păi evident, oamenii care nu ştiu să le folosească după ce termină o facultate aşa, neştiutori şi luându-şi numai examenele orale pentru că în vorbire diacriticele nu se văd, se simt, ajung să fie obligaţi să îşi câştige o pâine, un iPod, un Audi la mâna a doua muncind. Şuvoiul de tineri absolvenţi se îndreaptă-ntâi spre advertising, că acolo nu e cu calcule şi ‘aflaţi dublu-ş din ecuaţia:‘ deci pare a fi mai simplu. După ce se umplu de stagiari firmele de PR şi advertising valul se răsfrânge cu urmări la fel de grave în alte domenii care nu sunt relevante pentru acest text.

Am primit mailul de mai sus din care am pregătit pentru vizionare doar titlul ca să nu carecumva să fure alţii conţinutul şi să mă lase me mine cu gura apându-mi. Eu sunt pregătit pentru paste dintotdeauna, ele fiind una din mâncărurile mele preferate. De preferat bologneze, că am băgat de-a milaneze de mi s-a acrit în ultima vreme fiind singurele pe care ştiu să le fac şi-mi ies. Dar uite cum din cauza DTpiszdelor (refuz să cred că un bărbat nu şi-ar fi dat seama) limitate la setările de bază şi fără limba română în, ciudat, România, mi-e foame. Acum ar fi frumos din partea lor să îmi comande o porţie de paste începând de mâine până pe la Sf. Aşteaptă ca să nu fie publicitate falsă şi amăgitoare.

•••

Oamenii îşi cumpăra haine noi pentru că ei vrea să să fută şi pe cât posibil alţii pe ei că suntem nişte leneşi tăţi fără excepţii. Jaba zice vreuna că ea dă banii pe o rochie pentru ca că să se simtă bine în pielea ei, tot în pielea ei şi-ar dori dânsa să vrea să intre şi altul pe care prin vederea stofei să-l convingă că ea e cultă şi că merită introducerea.

Acestea fiind zise, mi-am luatără imediat după salariu o cămeşă, să am ce să pui pe mine în vederea prezentatului la teatru, unde să ocup un loc cu faţa spre scenă şi să mă râd sonor. Nu sonor ca un delfin dar aproximativ, asemănarea nu e foarte deplasată decât dacă ne gândim la ochi pentru că nu am văz’t până acum nici un animal marin cu ochelari.

Viaţa delfinilor e cu mult mai bună decât a oamenilor. Au aceleaşi bucurii, şi anume sexul de plăcere, fără nici un fel de alte probleme specifice nouă, şi când spun nouă mă includ şi pe mine. Asta ca un fel de paranteză fără ().

Piesa pe care am înghiţit-o cu gogâlţuri de cafea şi destule icnete de râs fu O piesă deşănţată, la Godot într-o anume regie şi cu anume actori (care pot fi găsiţi prin dare de click pe link). Singura treabă pe care chiar ţin morţiş să o zâc e că da, dom’le merită să-ţ’ pui pampeon şi să te mai tragi pe la teatru din când în când deoarecăci şi actorii e oameni şi te face să te hăhăi. Textu’ e semnat de una din actriţe aşa că-i nou şi original într-o ţară veche şi Pont(a)ificată în plagiaturi.

•••

Cred că e din nou cool să îţi iei chestii de la Apple. Am trecut prin perioada în care le deţineau numai puţini oameni, după aia, încurajaţi de numărul care părea a fi constant mic tot mai mulţi au sărit să-şi cumpere un măr, mai de ascultat, mai de vorbit la şi cu el. S-a ajuns la un platou (de mere) în care acum aveau mulţi aşa că a luat-o iar la vale, ceea ce ne aduce în prezent. Pentru publicitatea asta deloc mascată accept ca formă de plată orice fel de Book Pro produs dupe 2012. Că-i făcut pe vapor, că-i udat cu sânge nu mă interesecţionează, laptop să fie. Sau oi tabletă, nu-s lacom. Nu, nu mi-a tras-o auto-corectatorul, aşa am vrut să scriu pentru că plecând de la piese silconate şi ajungând tot la dânsele în sensul de oile de la televizor, aş vrea să văd o oaie la tabletă, cam ce mănâncă oamenii supra-extra-tereştri in racheţile lor. Da’ să nu se înţeleagă greşit, accept şi un iPad.

•••

Stăteam şi mergeam (în acelaşi timp, deci) din link în link (se îngroaşă gluma) şi am dat peste o reclamă care se holba la mine cu ochi reci transmiţând un singur mesaj : ‘fraiere, te-am făcut’. Site-ul e ăsta, complet cu fix prima poză de care vorbesc, aia la Monor.

Ca un sclav al advertisingului ce sunt, eu beau lapte pentru că am văzut că dacă vreau să ajung în NBA te-ntreabă la intrare şi Zuzu e alesul pentru că sună într-un fel şi a avut o reclamă în acelaşi fel iar eu eram opus dar îl consumam ca hipsterii, ironic, înainte să fie asta la modă. Însă oamenii care fac hypermarketurile nu sunt ei proşti degeaba, ca mine, conform proverbului (prost să fii, noroc că sunt), ei pun într-un singur loc toţi lapţii pe care îi au, na fraiere, decide. Ani întregi a fost o alegere uşoară, pentru că aveau Zuzu dar în ziua în care nu mai era mi-am dat seama că sunt total nepregătit de viaţă sau şcoală să iau o decizie informată în legătură cu ce alt lapte să-mi procur spre ingerare şi calcificare imediată.

Pus dintr-o dată faţa în faţa cu libertatea (câh!) de a alege şi fără criterii disponibile m-am gândit eu în mintea mea şocată de situaţie că cel mai bine aş face să încep să citesc de pe cartoanele de lapte şi că probabil acolo voi găsi destule informaţii. De asta am murit noi la revoluţie, ca să avem libertatea de a alege. Nu ştiu exact ce mă aşteptam să descopăr înafară de ‘Lapte. Făcut din: lapte. Poate conţine urme de arahide,’ dar fără să vreau am picat în capcana de care vorbeam mai sus: m-am făcut vulnerabil la advertising (dublu-câh!).

Primele câteva cutii erau banale dar am ajuns la Monor, care incidental e şi numele fostei mele profesoare de matematică din liceu, o femeie cu care m-am înţeles pe direcţia lui nu aşa că pleca din start cu handicap. Asta ca să nu zic că era şi cu vreo 30% mai scump decât celelalte pentru că dacă zic că era cu un leu mai mult nu se înţelege destul de bine diferenţa. ÎNSĂ! când am apucat să citesc povestea tristă care era pe spatele cutiei mai-mai că mi-au dat lacrimile gandindu-mă la sărăcii oameni care nu au multe înafară de vaci cu lapte şi care ar fi bucuroşi, dacă treci pe acolo,  numai să te opreşti să stai puţin de vorbă cu ei.

Am încercat să găsesc o cutie de lapte Monor să-i fac o poză să demonstrez parşivenia cu care a fost exploatat sentimentul de milă şi două saptamani, trei hypermarketuri şi vreo 20 de magazine de cartier mai tarziu n-am reuşit.

Da, m-au lovit în sentimenţi şi l-am cumpărat. A fost bun. Nu cu 30% mai bun dar bun.

Politică, nuditate şi cataclism natural

Titlul e de mare anvergură şi deloc mincinos, doar că relevanţa faţă de conceptele altora despre ce înseamnă cuvintele astea poate să existe mai degrabă înspre nu.

Îmi place despre americani că au individual atâta încredere în persoana lor care e mai supremă decât oricare alte fiinţe, posibil la fel de americane între ele, încât la orice flecuşteţ care nu le merge e musai vina altuia. Dacă nu pot să facă ceva pe un website nu e vina lor ci a celui care deţine site-ul, a congresmanului local şi în cele din urmă a guvernului. În nici un caz a lor.

Noi ca popor tindem spre aceeaşi mentalitate dar nu prea ne iese. Ca exemplu putem lua clasa politică şi pe lângă expresia de lemn din limba de lemn care îi defineşte drept o ‘clasă’ mai putem adăuga că sunt una deoarece prin acţiunile lor, scurtate într-un ‘îmi place chestia aia deci e a mea şi tu nu poţi să o ai,’ în general când e vorba de o pungă cu bani, nu arată ca şi cum ar fi absolvit ceva in corpore. Un termen mai bun ar fi grupa mare pregătitoare politică.

Ei încearcă să copieze acest mecanism de apărare made în USA fugind de orice fel de umbră de vină care ar putea cădea peste ei şi măturând-o peste alţii. Încearcă să implementeze sistemul începând de la cap în jos sperând că o să ne molipsim şi noi, după model. Nu e vina actualei guvernări că nu s-au ţinut de promisiunile făcute ci a foştilor miniştri care le-au lăsat o situaţie imposibilă cu care încă se luptă s-o scoată la capăt. Da’ când s-o rezolva, atunci sigur!

Din păcate pentru domniile lor gânguritoare după dulce, noi ca popor nu suntem americani ci ne-am născut mai la est de gârla a’ mare şi nu prea le cumpărăm gogoşile. Suntem în continuare prea români că să le iasă schema şi teoretic nu avem, la nivel individual şi ca societate atâta încredere în noi încât să concepem că ar fi cineva infailibil. Asta ne face destul de suspicioşi încât să le vedem bubele din cap.

De ce un subiect politic, cât de generalizat o fi şi el? În primul rând pentru că trăiesc în România şi deşi asta nu îmi ocupă tot timpul cum zicea Mircea Badea, am văzut astăzi pe stradă două grupuri de americani. Primul se minuna de gropile din drum şi al doilea, intersectat Van Euler cu primul într-un număr de 3 oameni comuni, se mira de ce nu mai merge un telefon care căzuse. Era exclusiv vina telefonului că nu mai funcţiona şi în nici un caz a omului care l-a scăpat.

În al doilea rând pentru că mă obligă ăştia la facultate să urmăresc ştirile şi în al treilea dar în nici un caz ultimul rând ca să-i tacă maică-mii gura că mă doare la banană de ce se întamplă în jurul meu.

Sunt apolitic, asta e altă treabă.

•••

De vreo trei luni încoace merg la sală. Atât ‘merg’ cât şi ‘la sală’ sunt exagerări crase a ceea ce fac deoarece de dus mă duc numai pe invitaţie, anume a Floricioaicei, care are abonament şi poate să mă care după dânsa de 4 ori pe lună fără ca eu să plătesc nimic, suflet de scârţar care mă aflu. La sala la care mergem noi, mai mult ea decât eu, după cum am stabilit, e o delimitare clară între bărbaţi şi femei, începând de la vestiare şi terminând la duşuri. În rest fiecare trage de ce vede, aleargă pe ce poate şi dă din costumul de baie pe unde apucă. Mai e o facilitate la stabilimentul de forţă şi recreere, anume sauna, din care sunt trei, una comună, umedă şi două uscate, care-s şi ele divizate după sex, aflandu-se între vestiare şi duşuri.

Nu sunt novice în ale mersului la sală adică am mai fost şi înainte dar numai în grup pentru că forţoşii de noi aveau nevoie de cineva care să le ia bara de pe gât când o încărcam prea mult cu roţile de fier din dotare. La sala asta e mai simplu, poţi să tragi fără să ai dădacă după tine pentru că-s aparatele de aşa natură dar în rest eşti cam pe cont propriu unde e mai confuză treaba, adică la partea exclusivă sexului care te defineşte fizic.

Prima oară când am fost, după ce m-am demoralizat văzând cât de puţin mai pot să ridic după ce în urmă cu 5 ani ridicam dublu, am stabilit cu Floricioaica să ne schimbăm în ceva mai decoltat şi să ne întâlnim la piscină unde să pleosc pe burta şi să bule. Ca plan sună simplu, ca realizare nu a fost deloc aşa. Drumul spre bazin trece prin duşuri. Când am terminat cu spălatul de transpiraţi de pe mine m-am îndreptat cu faţa spre uşa care ducea la bâldâbâc şi am dat cu ochii de un penis. Am clipit. Când am deschis ochii mai era unul, amândouă blocându-mi drumul spre piscină. Nu erau descorporate, erau bine ataşate de doi de-ăia pe lângă care nu vrei să tragi de fiare de frică să nu râdă de tine cum te scremi şi înroşeşti. De-ăia la 1.95m bucata care au atâţia muşchi încât poţi să hrăneşti de Crăciun un sat mediu de canibali şi să le mai rămână şi pentru Anul Nou.

Stăteau în profil, încadrând uşa, ştergându-se şi conversând între dânşii, cu privirea spre bazin, chestie care m-a pus într-o situaţie dificilă. Obiectivul meu era dincolo de ei aşa că trebuia să-i depăşesc în vreun fel care nu necesita atingere sau, pe cât posibil, atragerea atenţiei. Nu puteam să-i bat pe umăr pentru că nu vroiam să se întoarcă spre mine cu totul şi să-mi şteargă un dos de penis peste stern şi nu era în planul meu să ating bărbaţi dezbrăcaţi. Să vorbesc cu ei nici atât, cum ar fi fost să-i strig din partea cealaltă a camerei de duş? Am aşteptat eu cât am aşteptat, mi-am găsit de lucru cu prosopul propriu până când nu mai era picătură de apă pe mine, jlipii mei performanţi sau oriune pe podea în jur (am un prosop mare) dar ei nu s-au mişcat tot frecându-se pe-acoloşa aşa că am făcut ce ar fi făcut orice bărbat feroce: m-am întors şi am plecat la vestiare, unde m-am îmbrăcat şi am ieşit. Şi din cauza asta am fost ulterior acuzat că sunt prost. Total pe nedrept, zic.

•••

Vorbeam pe Skype (de la muncă, evident) cu un prieten care nu va fi numit  fiindca e pudic şi nu vrea să-i apară numele pe interneţi pre când eu aveam de gând să-l folosesc ca tag, aşadar prin urmare îl vom prescurta H. El mi s-a destăinuit că are un plan în caz de cutremur. Încetişor, ca să ne ajungem unii pe alţii din urmă la viteza gândului: el s-a gândit, în avans adică, ce o să facă în caz că e un cutremur ca să-şi maximizeze şansele de supravieţuire. Nu e un plan bun, nici pe departe, dar omul şi-a pus deoparte la un moment dat timp din ziua lui ca să calculeze cum exact ar putea, în caz de ‘Doamne-fereşte,’ să iasă vieţuitor. O mai spun în vreo două feluri dacă e nevoie dar presimt că nu.

Planul, dacă pot să-i zic aşa, e după cum urmează: cum tremură lustra, cum ţup în cadă. Nu ţuşti pe uşă pentru că stă la 6, până ajunge jos se termină cutremurul şi nu mai apucă să-l vadă de afară. Nici zbârr pe geam, din motivul mai sus menţionat. Ar fi trist să vrei să te salvezi, cu planul de sărit pe geam şi de fapt să fie o adiere de vreo 3 grade pe Richter.

E bine, aşa, în general zic, să ai o strategie de ieşire din orice situaţie, cum ar fi dacă vin ţăranii cu furci, topoare şi obligatoriu torţe după tine. Sau dacă ţi se izbeşte un Boeing 747 de bloc, dacă se trezesc morţii, dacă vine vreuna după tine cu un coşuleţ în braţe şi zice că-i al tău conţinutul sau dacă te trezeşti cu soBORul cădelniţându-ţi în stil nun-chuk (se scrie legat dar le-am unit prin cratimă să semene cu originalul) că piei, Satană. Pus faţă în faţă cu oricare din posibilităţile astea m-aş pierde sau în cel mai bun caz aş încerca să rezonez cu ţărănii, boeingul, zombii şi matracuca. Cu ostaşii Domnului nu, că nu-mi plac dar ideea rămâne: în caz de criză de-asta supranaturală probabil aş da din colţ în colţ neajutorat deşi în teorie am fost pregătit temeinic prin media pentru asemenea situaţii. Numai câţi bampiri şi zombi am văzut mătrăşiţi, ai crede că dacă se-ntamplă o să ştiu ce să fac cu ochii închişi. După aia i-aş deschide, că trebuie să ştii de unde vine ameninţarea şi aş face-o.

Că planul lui H e prost asta nu contează, ideea e că îl are. Cel mai avansat plan pe care m-am gândit eu că îl am până acum, si m-am gândit ceva, e că luni poate o să fac paste dar nici aia nu e sigur. Cinste lui, cinste lui, cinste supravieţuitorului! Ce contează că el şi colega lui permanentă de camera, supranumită şi ‘prietenă-sa’ nu prea au amândoi loc în cadă, am fost asigurat că ea e mică şi nu-s probleme. Am avansat o sugestie, să o bage sub el, adică între fundul vanei şi el ca să-i mai amortizeze căderea şi să absoarbă şocul impactului dar momentan cred că e în discuţii.

Flori, plete, nătăfleţ

M-am hotărât ca joia să fie ziua în care povestesc o amintire din trecutu-mi tumultos şi când o fi să nu mai am unele care merită povestite să le inventez. Ca o concesie făcută adevărului o să fie atât de extraordinare încât să pară verosimile numai prin implauzibilitate.

Aşadar începem cu o chestie pe care familia mea o află în premieră absolută, la momentul când s-a petrecut acţiunea i-am minţit cu nesimţire, începând astfel o amplă acţiune de ascundere a adevărului faţă de ei care mai continuă şi în prezent. Pe parcursul timpului au devenit atât de întortocheate explicaţiile pe care le prezentam spre control încât am început să le pierd şirul şi să le încurc între ele, bine că am plecat la facultate, departe de ochiul scrutător al lui Sauron care îmi scana viaţa şi necesita inventivitate continuă. Ca o paranteză absolut deloc necesară, pentru că nu am mai stat în focarul fizic al minciunilor mele mi-am pierdut antrenamentul şi acum, la bătrâneţe cu greu mai reuşesc să ţin minte ce am spus cui, ca să nu mă încurc şi odată cu mine şi pe dânşii, ascultătorii fideli ai fabulaţiilor mele, care ajung confuji după ce aud 3 versiuni diferite ale aceleiaşi întâmplări povestite de mine la prima mână.

Asta e povestea cu primul vis pe care am reuşit să mi-l omor singur. Pe la 9-10 ani aveam părul lung şi mi-a înmugurit, ca sub toate chicile eminente, o idee. Mă hotărâsem că vreau să fiu pompier şi auzisem că la antrenamente ăştia sar de la etajul doi. Eu stăteam la etajul doi. Gând la gând cu bucurie, am sărit, când nu era nimeni acasă care să mă oprească sau să se mire că de ce am ieşit pe uşa de la balcon şi m-am întors pe aia de la intrare.

Acum să nu se înţeleagă că m-am bulucit de năuc cu capul înainte în gol. Nu, ca orice geniu incipient aveam un plan, am calculat cu atenţie cum o să fac, înainte să mă apuc de orice ştiam deja că o să îmi dau drumul în mâini pe marginea balconului, cu picioarele atârnând, şi după aia o să ma las să cad drept, cum trebuie.

„Practic nu e chiar ca şi cum aş sări de la 2 dacă picioarele mele sunt aproape la jumătatea lu’ 1.”
Eu, circa 1994.

În mintea mea ăsta era primul pas, urmând a fi continuată seria de sărituri cu altele din ce în ce mai spectaculoase şi de mai de sus. Adică după ce mă obişnuiam cu procedura pe care am descris-o deja urma să mă aşez în cur pe balcon şi să-mi dau drumul de acolo şi după aia să sar direct din picioare, să ajung la Universitatea de Pompieri gata antrenat.

Vreo săptămână mi-am clocit eu planul, am măsurat din ochi distanţa, privită de jos în sus şi de sus în jos, m-am asigurat că pot să mă ţin în mâini, am făcut şi câteva sărituri de probă de pe nişte garaje. Totul a mers zeiss.

În ziua determinantă, plin de emoţii şi încredere în elasticitatea proprie am încălecat balconul, ziua în amiaza mare dar asta nu avea nici o relevanţă pentru mine, doar stăteam vis-a-vis de tribunal, cu o dita-mai parcarea în faţa blocului din care să-mi poată fi admirată acrobaţia. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Eram concentrat asupra saltului şi tot ce vedeam în faţa ochilor era cum o să iau eu 10 la testul de Sărituri de la Etajul 2 (SE2) şi o să se mire profesorul de SE2 de cât de bine m-am descurcat din prima.

Am încălecat balustrada, cum făcusem deja de prea multe ori în minte, m-am lăsat pe vine ţinându-mă de barele de fier care delimitau balconul (nu era închis) şi apoi mi-am dat drumul pâna am ajuns să mă ţin numai în mâini. Mi-am stabilizat poziţia corpului. Am tras aer în piept, mi-am făcut puţin vânt impingandu-mă cu picioarele în via vecinului de la 1 că să nu cad pe baza de ciment de sub bloc şi mi-am dat drumul în gol.

Era o parte importantă pe care o omisesem în toată daravela, şi anume că pompierii când se antrenează sar pe nisip, cu faţa, să vadă unde cad. Eu când sărisem de pe garaje sărisem pe pământ, cu faţa, să văd unde cad. Sub balconul bunicilor mei, de pe care am sărit cu spatele, imediat după poteca de ciment erau tufe de trandafiri în care am aterizat cu toată încrederea. Am ieşit jumulit ca vai de mine, zgâriat grav pe picioare şi surprinzător de puţin pe şale, cum am căzut ca o barabulă. Alor mei le-am spus că am încercat doar să sar printr-un gard viu şi am căzut, ceva cu care au putut să se împace că nu au greşit ei nicăieri însă ăla a fost momentul în care m-am hotărât că nu, pompierismul nu e pentru mine.

Intensitate si concentrare romantico-dramatică în D minor *

Într-o conversaţie ca de la om la floare sau de la floare la animal neatent am făcut sâmbătă greşeala să îmi deschid sufleţelul neîntinat şi să-i povestesc Floricioaicei cum stabileam eu când eram în şcoala generală exact de care din plaja de oferte feminine îmi plăcea, urmând a-mi canaliza toată lipsa de pricepere şi tehnică în ale agăţatului spre dânsa, recte aşteptatul de melodii slow pe la zile de naştere şi după aia strânsul de gât cu cureaua a curajului să le invit la dans şi să sufăr ca un viţel fără să zic nimic pe tot parcursul melodiei, ca după aia să pot să îmi plâng sub plapumă de milă că ‘viaţă crudă, de ce nu m-a vrut’ când eu mi-am manifestat clar disponibilitatea sentimentală atunci când mi-am făcut praf orgoliul şi am întrebat-o pe gură şi nu prin vreun bileţel dacă vrea să suferim în comun pe Careless Whispers sau orice altă melodie era în playlist în seara respectivă, pusă neîndoios de mine acolo findca avea nişte cuvinte cheie la care ea trebuia să vibreze şi să îşi dea seama de sentimentele mele, un plan pe care de altfel eu îl respectam iar ele nu. Goana disperată după un punct se opreşte aici, ne tragem olecuţă răsuflarea, totul de mai sus fiind numai o frază meşteşugită ca să nu mai aveţi aer de nerăbdare în aşteptarea povestirii.

Între clasele 5-8 am avut o multitudine de iubite numai cu numele şi vreo 2-3-4, nici nu mai ţin minte exact câte cu fizicul. Iubitele din categoria întâi nici nu ştiau că îmi sunt iubite şi se succedau ca atare, fără să le pese de sentimentele mele nobile şi fără să, oroare, dea vreun semn nepromptat spre mine că da, şi ele mă sentimente calde multe. Eram, cum sunt şi acum, foarte bine ancorat în meandrele realităţii şi ştiam că dacă fetele nu se manifestă înspre mine, aruncând cu muţunache moi fără să le zic nimic, atunci nu merită să le spun ceva despre ce sâmţăsc eu. În zilele curente sufăr de aceeaşi boală, numai că la nivelul adecvat vârstei: fac chestii în linişte şi întuneric (nu aia!) şi apoi mă aştept să fie remarcate, ba chiar recompensate fără să dau eu nici un semn.

Iubitele pe care le-am avut şi fizic s-au bucurat de toate beneficiile pe care le-am putut duşui peste ele: poezii, ciocolată, sucuri, urşi şi căţei de pluş. Ba chiar una dintre ele a primit un trandafir cu marginile petalelor aurite, pe care i l-am prezentat în ziua de 14 februarie sau 8 martie, nu contează – era frig, când eram de serviciu pe şcoală şi am scos-o de la o oră cu directorul ca să i-l ofer. Atât de mare era dragostea mea. Neţărmurită, aş putea zice. Acum ştiu că ‘fizic’ poate e un cuvânt prea mare, ce înţeleg eu prin el e că ne-am ţinut de mâinile transpirate şi poate chiar pupat. Pe gură!

Metoda prin care hotăram care dintre potenţialele alese ale inimii vor fi reduse la numărul de una şi pentru ea să sun la Radio să-i dau dedicaţii dar să închid când intram în direct era simplă. Cred că ar trebui să precizez că asta se întâmpla doar după ce fata care fusese titulară de drept între buturile inimii mele îmi greşea în vreun fel. Cel mai des nu-mi împărtăşea împărtăşirea sentimentelor pe care i le înmânam în scris, uneori cu căsuţe de bifat, de cele mai multe ori însă fără să cer vreun fel de feedback într-un ‘deal with it‘ autohton. Ţin să subliniez aşadar că asta se întâmpla numai şi numai când eram faultat în sentimente, în rest eu fiind foarte statornic şi monogam în dragostele mele pentru ele toate, individual pe rând.

Puneam o melodie tristă în surdină, la casetă înregistrată de la acelaşi radio de mai sus şi îmi spuneam în gând numele tuturor fetelor din clasă care numai în mintea mea năzuiau la statutul de iubită şi erau compatibile cu poziţia menţionată. Începeam cu obiacta sentimentelor mele din ultima perioadă, ca să am o linie de bază pe care orice nouă candidată să trebuiască să o depăşească, după care le ziceam pe restul, rar, ca să aibă timp să-mi reacţioneze inima. La care bătea mai tare – aia era! Dilema era rezolvată şi începeam să văd ceva drăguţ pentru care merită iubită în absolut orice făcea.

Privind în urmă, evident, realizez că abordarea mea faţă de ele, fetili din viaţa proprie, nu s-a modificat prea mult pe parcursul timpului. Până hăt târziu în clasa a 11-a am tot boit (adică privit ca boul, evoluând astfel din viţel) după cine s-o fi nimerit să fie centrul universului meu sentimental, Hera pentru Zeus din mine, Calea pentru Lacteea mea. După care am învăţat cuvinte şi totul a devenit mult mai uşor.

* Careless Whispers e în D minor.

D-ale taxibalului

Spre deosebire de alţi oameni eu nu am avut până acum experienţe înălţătoare cu taximetrişti ci din contră, mai degrabă zguduitoare şi izbitoare de fundul puţului umanităţii, pe axa oameni care lucrează direct cu clienţii (dânşii) respectiv clienţi (eu şi încă eu, că să fim plurali). Cred că ei migrează în bloc în funcţie de unde sunt eu în fieşce moment şi se bat între ei ‘pă staţie’ care să îmi ia comanda şi să îmi arate cât de belă e vita lor.

Ultimul care a avut onoarea să mă transporte ca pe o marfă vie până aproape de casă avea douăăă… să le zicem proprietăţi pentru că nu pot judeca dacă i-s caracteristici însă în orice caz nu pot intra la capitolul calităţi.

Una e că puţea ca un sconx hăituit care a transpirat excesiv atât de la fugă cât şi pasiv, având ceva la glande.

A doua e că avea un telefon, pe care îl purta la gât şi vorbea în conferinţă, pe speaker, cu un alt taximetrist (să-i spunem taximetristul B, sau doar B, pe scurt, primului revenindu-i onoarea de a fi A) şi cu încă unul care nu şi-a declinat profesia în timpul călătoriei mele şi care nu va fi numit deloc deoarece intervenea foarte rar şi atunci doar printr-o tuse sâcâitoare. Am reuşit să aud absolut tot ce nu vroiam şi am izbutit să reţin mare parte pentru că avea un refren care se repeta, cum îi şade bine unui refren, des, odată la câteva cuvinte şi care punctua propoziţiile, puncta pauzele de gândire şi în general la cât de mult a fost folosit cred că ar fi putut să şi pună căciuliţe şi virguliţe tuturor cuvintelor care nu ieşeau bine din prima.

Discuţia era despre slăbit şi mers la sală iar B părea să aibă idei clare în legătură cu ce se face, cum şi de câte ori pe când A, pe care l-am estimat vizual la vreo 100-110 Kg, părea să fie reticent şi necesita convingere. Aş vrea să nu trebuiască să fiu vulgar astăzi dar refrenul mă obligă, ‘în pula mea‘ (o nouă prescurtare, PM). Conversaţia monologată a decurs cam aşa, doar că mult mai elaborată, cu reveniri şi corectări:

‘Băă, (pansiv) în PM, dacă te duci la sală (neutru) în PM nu merge şi tu o dată, vezi că-i greu şi gata (dojenitor) în PM, că nu aşa se face. Trebuie să mergi (neutru) în PM des şi să creşti numărul de greutăţi constant ca să te defineşti (explicativ) în PM. Păi (tot explicativ) PM, eu am mers un an întreg (exhaustiv) în PM şi de abia după aia am început să văd (neutru) în PM ceva. Şi nu-ţi băga (dojenitor) în PM steroizi (cu avânt) în PM, că vezi la ăia (neutru) în PM care-şi bagă câte 3 odată (tărăgănat) în PM că arată ca nişte vaci.’

Am numărat şi de pe la Unirii, când mi-a venit ideea, şi până pe Iancului a împărţit B 47 de pulile lui din care A a acceptat spre duel numai 2 şi ălălalt a tuşit de 5 ori, punctând semnificativ absolut nimic.

Ar fi frumos să pot trage nişte concluzii din experienţa asta. Respectul faţă de client ar fi una, dimensiunile locului fizic unde se petrec atât de multe, în şi pe, ar fi a doua. A treia nu îmi vine. În PM.