Nemuri-mi-ai sufletul

Io consider că-s un om moderat bun cu accese periodice de rău. Pe limba RPGistilor, sunt un fel de chaotic neutral și pe limba ălorlalți care de altfel nu contează, sunt așa, mhmm. A se observa că am ales un calificativ care nu implică deloc limba, ca să pot să fiu pe ea în același timp. Da’ sunt un fel de așa, nu știu cum sunt, bun sau rău dar cum oi fi îs cu pasiune.

Nici nu dau pe dinafară de bunătate nici n-aș putea spune că înafara limbii, de data asta proprie, ascuțite sunt periculos în deosebi. Mă mai uit la un desen animat și îmi dă o lacrimă, la un BDSM cum scrie la carte fără să-mi dea, de-astea. Da’ un lucru m-a prins din totdeauna de axoni și m-a târât la vale pe coji de nuci de sticlă, și anume cretinătatea ălora de-și pun produsul testicolelor respectiv ovarelor să înregistreze mesajul pe robotul de la telefon. Pe lângă că progenitura știe să îndruge numa’ două vorbe, îl mai învață încă zece ca să nu fie mesajul prea monoton și după aia îl pun să se producă cu fiecare șansa de public. În prima zi de grădi o să știe numai ‘mama’, ‘tata’, eventual ‘pipi’, ‘caca’ și ‘nu sunteeeem acaaasăăă dar lasaaați un mesaaaj la bip hihihihi’. Și ăștia sunt părinții care chiar au grijă de jivine.

Când o să vină vremea și o să am și eu un copil (sau când s-o rupe prezervativul, care-o veni mai devreme) o să o las pe mă-sa să se ocupe de cuvintele astea banale și când nu e ea prin zonă o să-l învăț fraze întregi ca să rupă gură târgului. Fraze ca ‘am pictat mural cu fecale pentru că îmi stimulează creativitatea’ când ajunge ejectatoare-sa acasă, să-i stea inima puțin sau ‘limbajul meu e prea avansat pentru cognitivitatea voastră’. Nu trebe musai să aibă sens, urmăresc efectul.

•••

De ce plouă când plouă și de ce se întâmplă mereu când am eu drumuri în oraș? Ca să fie cât de cât clar, nu dețin drumuri care astfel mi-ar fi în proprietate, ci trebuie să le fac, adică nu să le construiesc ci să le bat cu talpa sau cu mijlocul de transport în comună. Nu le bat neapărat cu violență, cu excepția dăților în care fug, un obicei prost care mi-a rămas încă din copilărie, când alergam aproape peste tot pentru că am observat că ajung mai repede și astfel îmi rămâne mai mult timp pentru jucat, citit sau masturbat, depinde care era treaba.

A plouat iar și iarăși ca de obicei, când plouă și mă prinde prin afara casei, mă grăbesc prin iuțirea pasului și/sau goană, ca și restul pietonilor care se revarsă spre reședințele proprii sau pe care le au în chirie sau gazdă. Credeam că e o convenție general acceptată că dacă curge ceva, orice, de sus, mărești pasu’ chiar dacă Jamie și Adam au demonstrat că nu contează – ai impresia că faci ceva în mod activ versus să te plouă în mod pasiv așa că te simți bine în legătură cu tine pe ziua aia, sentiment mascat bine de înjurăturile țâpate-n barbă că de ce mă-sa plouă și de ce ai o colecție impresionantă de umbrele pierdute. Sau sunt numai eu?

Pe scurt: fugeam de ploaie, care de altfel venea tare din urmă și pe trotuarul pe care îmi scuipam eu plămânii sunt multe cașcarabete ridicate de edil întru folosința temporară a sezonierilor care își cacă-n drum tarabele cu mărtișoare. Prin fața corturilor, ca un vad unde să se adune cumpărătorii să fie obligați să se uite la marfă, pentru că doar nu s-or uita la zidul din partea opusă – oamenii în general sunt foarte ușor de distras cu chestii sclipicioase, e o gâtuire de circulație făcută în scopul de abia menționat. Se trece numai câte unul, hai doi dacă-s destul de mici cum eu nu prea mi-s. Fix când dădui să mă încadrez, prin ridicarea capului din pământ unde il țin mereu când ploua, în evitarea cortului apărut ca din același pământ, pe fâșia aia Gaza de roșu și alb, am remarcat un Duncan MacLeod în fața mea, la vreo 10 metri, taman la mijlocul pasajului pe aceeași direcție de mers cu mine. Subliniez mers. Lorenzo Lamas ăsta se deplasa cu o viteză de parcă ar fi fost soare, ceea ce clar nu era din observațiile mele proprii și din parpalacul lui de piele care l-ar fi gătit ca la cuptor dacă ar fi fost. Pleata lui pletea creață și udă pe deasupra gulerului ridicat (alt semn că înțelegea că nu era soare) în ritmul lui molcom. Am apucat să mă opresc la timp încât să nu îl penetrez precum cerneala penetrează această cretă și ca mine și ceilalți grăbiți care veneau în spate și-au încetinit mersul până la stadiul de procesiune de rățuște în spatele Nemuritorului pe care-l durea fix în pulă de noi. Care noi nu ziceam nimic pentru că mai erau vreo 20 de metri până când ne-am fi reluat goana și nu puteam spune că erau condiții de stat de vorbă.


Am observat că tăți oamenii care se exprimă în vreun fel de forum public și fac asta cu succes au unele fraze cheie sau unele modalități de prezentare a problemei care îi definesc. M-am hotărât că chestia mea să fie terminarea posturilor brusc, fără sens.

Sfințișori și alte alea

Ofuțu’ meu e că din când în când întâlnesc câte o omuleață căreia îi plac diminutivuțele. Da’ îi plac ca inghețătuța pe ciocolatuță pe ciocănuț, nu altfeluleț și eu, ca un mârlănuț țâfnoșel tind să percep personăjuțele astea ca pe o imensuță futere la icruțe și îmi vine să le prind de păruleț și să le izbesc cu căpuțul de măsuță. Diminudivuțele astea sunt mereu gagicuțe care se cred șmecheruțe și cărora le iese pentru că dârlauții cu care sunt într-o relatiuță le lasă să se manifeste. Conversățiuța de dormitoruț trebuie să fie foarte interesantuță și plină de pătuțuri, pernuțe băgate sub curuț și pălmuțe trase la, tras de păruleț, orgăsmioare și țigărele de după. Trebuie să recunosculesc că nu știu cum devine trebuța asta. Nici curios nu-s.

Diacriticarea alineatului ăsta a fost o curvă.

•••

Biserica asta a noastră, a celor cu două testamente*, a ratat o șansă destul de mare de a-și face publicitate și de a mântui oamenii dintr-o singură mișcare: brichete imprimate cu sfinți. Una la mână aveau vânzări în plus la ustensile de aprins lumânările, pe care au deja exclusivitate, că vorba aia, dacă tot te duci la cimitirul lor să îți plătești respectele față de cineva îngropat, și când spun asta ne amintim de scandalul cu aprinderea lui Sergiu Nicolaescu, de către BOR, ai nevoie de un foc.

A doua la mână, îi dai de la obraz păcătosului să nu mai păcătuiască, deși asta e puțin contra-intuitiv, că dacă nu mai are pentru ce să se simtă prost nu mai vine la tine să se căiască și să dea banii pe acatiste și alte treburi pe care se dau bani. O să pornesc de la prezumția de nevinovăție apropo de asta, oricum. Chichița ar fi că nu-ți mai vine să îți aprinzi țigara de la sfântul Petru sau Andrei, dacă tot ni-îî patron și ne sponsorizează în deplasări, și dacă BOR chiar ar vrea să facă o treabă șmecheră ar face brichetele mai mult late decât lungi și ar poziționa icoana în așa fel încât să iasă focul din gura sfântului, sau al balaurului, dacă icoana e cu sfântul Gheorghe.

M-am chinuit să trag poza să se deschidă unde i-ar fi gura da’ m-am plictisit.

BrSf

*Nu e de ajuns că reprezentanții autorității djivine se îmbracă în aur. Opulența trebuie admirată din toate unghiurile așa că avem biserici imense, catedrale ale neamului maiestuoase, mașini de serviciu care costă mai mult decât ia brut nea Gică de la sculărie în 5 ani de muncă, icoane poleite-n aur și argint (precum și alte metale cu valoare monetară semnificativă) cu pietre prețioase aruncate la mișto, așea, pe-acolo. Ideea e că noi, creștinii, suntem mai tari decât alte religii prin oricare orificiu te uiți: avem Biblia mai stufoasă, avem chiar și un testament în plus față de evrei pentru că pula mea, asta e credința aia adevărată și tot ce e adevărat e gros. Bine că au dispărut mesopotamienii cu cuneiformele lor sculptate, că o beleau creștinii grav dacă apărea Ghilgameș la cântar cu 200 de tone de scriptură sub formă de zigurat.

Apropo de brichete, Radu, ai uitat-o pe a ta la mine. E gata, da’ vroiam să știi de unde a fost aruncată la gunoi.

Cafea cu gust de barbă

Oamenii, și vorbesc la modul general pentru că am avut un team meeting cu toți, întrunire cu ocazia căreia am discutat acest aspect al problemei, se țin de tabieturi ca să nu înnebunească. Cuvânt care mă duce cu gândul la întrebarea de ce în-nebunești. Se referă la calitatea de adâncime a nebuniei care poate fi exprimată doar printr-un ÎN – trimitere la lăuntric și bine ascuns? Nebunia temporară care te achită în tribunal e un fel de ext-nebunie? Și dacă da, atunci s-a ajuns la consensul folosirii cuvântului înnebuni pentru că extnebuni limbă plimba-n gură și poți eventual să câștigi la vreun joc de cuvinte?

Tabietul de care încerc să mă țin eu e ăla de să beau cafea înainte să mă duc la muncă, adică să o prepar și ulterior să o și ingurgitez pe cale orală. Mă chinui să mă educ să fac asta de vreun an și de cele mai multe ori îmi iese, ‘decat’ că am o vagă impresie că fac o cafea de căcat. Nu am cum să îmi dau seama pentru că nu am niciodată o cafea făcută de altcineva la îndemână, ca să pot să le compar și asta mă roade tare. Nu chiar ca o cafea pe stomacul gol, dar mă roade suficient încât să îmi pun întrebarea asta existențială: știu să fac cafea sau nu?

De pe la vreo 12-13 ani am un vis că odată, de mult în viitor, când sunt om bărbos la casa mea cu soția și eventual copilul meu, mă trezesc primul dimineața, mă duc să iau ziare și după aia fac eu cafeaua pe care s-o bem amândoi sau amantrei cât timp citim presa. Da, pitacul va citi presa și va bea cafea de la o vârstă fragedă ca să se obișnuiască cu ideea de disciplină de fier și să aibă un stomac călit în caz că vreodată o să-i fac de mâncare. Mno, și aici vine întrebarea cheie de mai sus. Oare ar trebui să iau un curs de făcut cafea ca să mă specializez? În ce zone m-aș putea specializa, fiertul apei, selectarea cantității optime de cafea care trebuie pusă, datul din mână peste cană ca să vina poștașul? Mă cam fute la icre că nu am habar dar până la urmă cred că nu poți fi niciodată sigur de nimic în viață, că așa e ea, ca o peștoaică, alunecoasă și cu bule-n gură.

•••

Uneori merg cu metroul. Alteori merg cu autobuzul. Niciodată nu am mașină așa că opțiunile mele sunt de înțeles, pe undeva. Nu am nici carnet, să îmi smulg perciunii că nu am ce conduce deci există o balanța bine calibrată între de ce nu conduc și de ce nu conduc.

Sîmbătă fu invazie de bărboși la metrou. E ultima modă hipstereasca, să ai barbă, din câte am înțeles. Cu cât mai neîngrijită cu atât arăți mai mult că te doare sub prepuț (cei care-l mai au, pentru că cică e la modă să scapi și de ăla chiar dacă nu ești evreu) de normele societății și câtă rebeliune intră în tine – mai multă decât aia de-a luptat împotriva Imperiului. Pe peron era unul care arăta de parcă era nemâncat de 3 zile și avea culoarea aia sănătoasă specifică bolnavilor de ficat. Martalogul mergea cocoșat și căra după el un ghiozdan foarte mare așa că pe o scară hipstereasca era foarte sus. Dacă ar fi avut și Ray-Banu’ la ochi ar fi fost un zeu, doar că nu am fi auzit noi de el.

În interiorul metroului am stat lângă un umil adjutant de bărbos, pe aceeași scară: pilozitatea lui faciala era toată îndreptată în aceeași direcție, părea îngrijită, de fapt ieșea în evidența doar prin faptul că era destul de mare și roșie ȘI NU SE MIȘCA ATUNCI CÂND VORBEA. Probabil o dădea cu gel.

Și eu am barbă dar e la nivelul de tineret-speranțe. Aia de mai jos e a mea și se caracterizează prin faptul că e voluntară, independentă și multicoloră. Are fire albe, maro, roșii și negre, adică am o coadă de papagal pe față după cum se vede.

*Eu nu am barbă că-s hipster, deși probabil că sunt, la un nivel de care încă nu am auzit. Am barbă pentru că mi s-a tocit lama și tot uit să-mi iau una nouă de aproape 3 luni.

Dreapta

Front

Stanga nervos

•••

Uneori mă aștept, când mă urc în autobuz, să mă aștepte un comitet de primire format numai din controlori, din care unul să sară să mă placheze și ceilalți să mă caute de bani în timp ce mă lovesc în mod repetat și dureros. Cred că după 4+ ani de mers pe aceeași linie m-ar fi luat cineva la ochi pe camerele alea care filmează tot poporu’ și ar fi observat că nu bipai nici un card niciodată. Nu mă simt neapărat bine fiind o gaură neagră în veniturile RATB da’ nu pot spune că nu dorm noaptea de rușine.

•••

Mi se pare enorm de amuzant moderat interesant când spune o fată că merge la un facial. Chestia asta înseamnă două lucruri total diferite când e auzită de un tip versus o tipă.

O fi soare da’ nu-l vad io

Azi plouă. Fără absolut nici o legătură cu faptul că partea care-mi înfăşoară gambele prin spate a blugilor mei deschişi la culoare arată de parcă aş fi stat pe lângă o motocicletă de teren în timp ce îşi face treaba terenă, m-am gândit că din toate ştiinţele, meteorologia e cea mai universal acceptată că fiind cea mai de căcat şi totuşi e una din cele mai populare. Avem meteo cu Victor Slav sau Busu sau alte personaje celebre în lumea underground a vânturilor pe toate posturile da’ emisiune de Algebră Avansată cu Ciprian Manolescu nu, chiar dacă a luat ceva premiu în integrală bemol la Congresul European de Matematică de  anul trecut.

M-am gândit aşa: să se facă o emisiune de meteo de 24/24 la care în loc să arate temperaturile din jde oraşe din ţeară să dea legătura în direct la câte un corespondent să ne uităm la cum arată cerul în spatele lui şi el să baiguiasca câteva cuvinte în timp ce ţine un steguleţ şi un termometru în câte o mâna, să vedem dacă bate vântul – cealaltă e destul de la mintea Andadamului. Sau să îi trimită pe corespondenţi în pulahara în câmp să ne explice condiţiile meteo de pe prăjina de pământ a lui Gheorghe Afloarei, zis şi Gica Scurtu, zis şi Florion Sperminatorul în timp ce nevasta ţăranului agricultorului, zisă şi Valerica Cheptmare trage plugul după ea pe fundal, înhămată lângă soră-să, Ioana, zisă şi Bucidefer.

Ar trebui să aibă o intefata prin teletext destul de interactivă emisiunea asta, că să poţi selecta măcar judeţul dacă nu şi proximitatea în kilometri de cel mai apropiat corespondent de la faţa locului pentru a putea evita cea mai mare bubă de targetare: nu poţi să stai 22 de ore să te uiţi la 440 de ‘în direct din pulahara’ pentru că ai deschit teveu’ prea târziu.

•••

Şi vorbind de online, am văzut zilele trecute că dădeau hipsterii eco-conştiincioşi like-uri eco-conştiincioase în prostie la o poză cu nişte brăţări de fildeş şi un elefant plângăcios. Mie mi-au plăcut brăţările, de ce să mint. Erau frumoase, sclipicioase, aveau şi nişte brizbrizuri încrustate cu stânci preţioase care se montau între ele. Elefantul era aşa, scofâlcit, cu bâzdâganii bâzâitoare (aliteraţii asonante – I haz dem), o coadă ca un vârf de bici jerpelit şi o figură care chiar nu inspira încredere. Dacă mi-ar da cineva să aleg între ele aş luă brăţările oricât de tentant ar fi să mă duc în club pe elefant. Plus că am auzit că ăştia consumă mult la suta de kilometri şi nici nu au vreo viteză deosebită. Pula mea, nu-s Hannibal să mă duc off-road sau la hiking montan cu elefantul.

Scuturatio mater muzicum est

Acum mulți ani, după perioada O-Zone și Akcent*, ai mei părinți s-au hotărât să mă trimită-n lume să-nvat carte si să ajungă ceva de curul meu fără de coșuri, de preferat nu gaură de golf. Că le-o ieșit planul, că nu, e prea devreme să mă pronunț din spatele monitorului, încă mai aștept puțin să mă muște paianjenu’ radioactiv ca să prind super-puteri. Dacă nu asta, măcar un job mai acătării la care să nu trebuiască să fac nimic dar să îl fac cu atât profesionalism încât să trebuiască să mă plătească pentru asta.

Perioada petrecută acasă e aia de care o să-mi amintesc mereu cu o deosebită plăcere. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci să nu mai mănânc pentru că nu mai pot de 3 ori la rand și tot de atunci nu mi-a mai dat nimeni bani doar pentru că îs. Erau și dezavantaje, nu zic nu, și anume lipsa de locații de făcut sexul dar dacă nu pentru asta se face spatele garajelor atunci nu știu pentru ce.

Înainte să îmi facă vânt ale mele mame și bunici să zbrrr! pe-o dugheană au avut de tras modic cu mine în sensul că nu prea mult pentru că în general eram un de-ăla care stătea unde-l pui și ocazional se pișă beat în fata Bisericii Catolice din orașul de baștină, dar cu spatele spre ea și fața spre stradă pentru că trebuie să avem și puțin respect, în general. Cel mai mult au trebuit, pe rând, apoi dimpreună și după aia pe rând din nou, să mă convingă că eu sunt un om atât, da’ atât de dificil încât nici una n-o să mă vrea dacă nu mă dau eu pe brazdă, ceea ce cu promptitudine n-am făcut și ocazie cu care vreau să le dau și dreptate.

Ani de zile m-am frământat singur ca coca pe deasupra avertismentului voalat pe care mi l-au dat și mi-am făcut mii de scenarii în care ajungeau tăte fetele să fugă de mine de cum apăream în capu’ ăl-lalt al străzii pentru că, nu-i așa, ele vorbește. Bine, n-or fi fost mii, era numai unul, ăsta de l-am scris mai sus dar m-am gândit de mai multe ori la el, luându-mi ecran albastru de eroare și după aia luând-o de la început. Tot cu acest prilej aș vrea să le mulțumesc pentru anii de calvar psihologic incomplet cu care m-au obligat să mă bucur singur.

Da’ cea mai mare tortură, și când spun cea mai mare înțeleg cea mai mare, la care am fost supus a fost că maică-mea, în perioada ei post-modernistă, în care pentru că are doar cu 20 de ani în plus fata de mine i se pare că suntem de aceeași vârstă, îmi cumpăra casete cu muzica, din lipsă de CD player sau CD-uri în magazine. Am avut de toate, de la T-Short până la Andre, trecând prin Genius, Valahia, As XX și Faaaahatăăă veeeerde cuu păăărul păăădureeee pe care am ascultat-o obsesiv la orice adunare de familion sălbatic pe care nu o puteam evita cu cea mai mare plăcere. Dacă se întâmpla să aud și eu ceva muzică străină la televisor și s-o rog să-mi ia și mie albumul se întorcea cu texte de genul ‘N-aveau dom’le Devi Crei, nici n-au auzit de el,’ când i-am cerut Craig David. A fost probabil și greșeala mea că nu am trimis-o cu bilețel, să pot elimină toate utilitatea ei în afară de aia de a scoate banu’ din portofel și a transporta CD-ul (deja ne șmecherizaserăm) până acasă.

Ideea de la care pornisem era că T-Short, în nemaipomenita lor merchandizare, marketizare și management de fan-base își băgaseră pe foaia aia de la casetă și versurile, ca un fel de centerfold foarte dezamăgitor. De acolo am aflat că de fapt se scrie ‘iubit-o’, care m-a buimăcit și m-a transformat în incredulul gramatical care sunt până în ziua de azi. A fost și prima greșeală gramaticală de tipar pe care am văzut-o vreodată.

*De asemenea, după perioada metal, perioada hip-hop și perioadele de ‘fie ce-o fi, zdranga-zdranga să se-audă’. Pentru claritate.