Tu bicicleşti, ei/ele biciclesc, voi bicicliţi, ei/ele biciclesc. Eu nu biciclesc deci prin extensie noi nu biciclim.

În vremea comunismului trebuia să ai o colecţie impresionantă de bibelouri etalată în casă pentru că aşa era moda şi altceva nu prea puteai să-ţi iei dintr-un salariu de 1200 de lei la încadrare. Mileurile şi bibelourile erau mândria gospodinelor din toată ţara, o bibliotecă bogată era nivelul următor de împiciorare iar dacă aveau şi câteva blănuri naturale de nurci sau orice alt animal capitalist, cumpărate într-o excursie prin strainezia, deja erau duşmani de clasă. Bărbaţii aveau maşini şi televizoare (ascunse sub mileuri) cu care să se laude şi din când în când câte o rachetă Reghin şi o chitară dacă erau dezvoltaţi pe direcţiile astea. Cartuşele de ţigări din import, ciocolata şi băuturile fine primite şpagă erau bunuri de lux, scoase când trebuia impresionată familia venită în vizită sau ţinute pentru a fi reciclate în alte şpăgi care trebuiau date. Circuitul şpăgii în natură, versiunea românească.

Copiii erau obligatorii şi în acelaşi timp erau obiectul opulenţei prin asociere. Dacă ăla micu’ avea cele mai jucării de la singurul magazin care desfăcea asemenea produse atunci prietenii lui povesteau acasă părinţilor şi adulţii invidiau cu mult mai mult decât copii. Ca să fii sigur, ca părinte, că rupi gura târgului, trebuia să îi dai odraslei tot ce e mai bun, de la stiloul cu peniţă de aur până la bicicleta roşie din vitrină. Obligatoriu aia pentru că a admirat-o deja tot oraşul şi ştie de unde a fost luată şi cât costat.

Când eram la vârsta respectivă ajungerii picioarelor la pedale am primit bicicleta roşie dar a venit revoluţia şi s-a ales praful de planurile construite întru invidierea alor mei. Mie nu mi-a păsat, aveam ţoacla mea, eram gata să mă dau cu ea. Ca oricărui novice, mi s-au montat roţile ajutătoare şi mi s-a dat drumul pe trotuar sub atenta supraveghere a tuturor. După câteva ture promiţătoare în care n-am căzut nici măcar o dată, supravegherea s-a mutat la balcon cu condiţia ca eu să mă plimb numai în raza lor vizuală iar peste câteva zile s-a terminat şi cu aia şi am putut să evadez în jurul blocului. O săptămână mai tarziu s-a considerat că mă descurc destul de bine încât să mi se scoată una din roţile extra (aia din dreapta) iar eu, ca să compensez, mă aplecam cât de mult puteam pe stânga, să fiu sigur că nu cad indiferent de cât de descentrată era poziţia. Nu îmi plăcea să cad, curgea sânge; nici acum nu sunt mare fan al gustului metalic pe care-l are.

De ce am început atât de vag şi am adus vorba de mers pe bicicletă? Pentru că la câteva zile după ce mi s-a scos rotiţa s-a întâmplat o oroare abjectă care are repercursiuni până in ziua de azi.

M-a luat maică-mea de la bunici pentru weekend (cu tot cu bicicletă) să mergem acasă, în Obcini, un cartier care de abia fusese terminat înainte de revoluţie si unde primiseră părinţii mei un apartament de la stat. Am auzit o poveste potrivit căreia trecând cu elicopterul peste zonă, abuziv-împuşcatul l-a asemănat cu un grajd. Aşa şi era, un grajd din beton, cu iarbă cât să nu moară de foame o capră mai mică dacă paşte totul pe o rază de un kilometru în orice direcţie. Drumurile erau semi-asfaltate, majoritatea, în sensul că puseseră pietriş iar restu’ a venit peste vreo 6-7 ani, mult după oroarea în cauză şi deja prea târziu pentru mine.

Căile de acces în cartier erau două: pentru pietoni era un drum printre nişte blocuri, care ducea la ce ar fi trebuit să se cheme stâncărie, şi apoi un deal, până se ajungea la intersecţia cu celălalt, pentru maşini, care era accesibil via şoseaua pe care se ieşea din oraş spre Fălticeni. Sau se intra în oraş dinspre Fălticeni. Depinde de unde te uiţi.

Pe parcursul celor vreo 7(?) ani în care au fost bolovani pe jos au trecut şi pe varianta pietonală foarte multe maşini aşa că în urma ploilor şi greutăţii exercitate, cei care erau prea mari s-au înfipt bine de tot în pământ. Intră în scenă descentratul de Vlad pe ţoacla lui roşie cu rotiţă ajutătoare, dând ture în jurul mă-sii, fericit că un concurent de la Master Chef care n-a fost dat afară când credea că merită. Urcatul dealului a fost destul de dificil într-o rână dar într-un final mi-a ieşit şi de acolo valeeeee! Roooţi! Vitezăăă! Piatră!

Roata din faţă a făcut ce fac toate roţile în asemenea situaţii, s-a oprit într-un cataroi care-şi păzea cu văjnicie locul şi eu am făcut ce fac toţi oamenii în ipostaze similare: mi-am luat zborul. De multe ori când sunt imagini cu un accident de bicicletă sau motocicletă şi cineva le comentează se spune că ‘bine că nu a căzut peste el’. Dacă e de ales între să planezi vreo 2-3 metri pe pietriş sau doar să cazi cu bicicleta peste tine eu prefer fără nici un fel de îndoială a două variantă. Am trecut prin prima şi nu e deloc plăcut să zborî razant cu solul pe burtă, ca Superman. E chiar julitor de dureros.

Urmările, înafară de zdreliturile mai sus menţionate, au fost doar una şi anume că de atunci nu m-am mai urcat pe nici o ustensilă a durerii şi morţii pe două roţi.

Anunțuri

Să nu ai încredere în femei când au unelte tăietoare în mână

*O poruncă din noua Biblie, pe care o s-o scriu după ce mă ridic la ceruri. Va fi cloud publishing.

În orăşelul meu de baştină reşedinţă de judeţ m-am obişnuit să mă duc, când era cazul de tuns pleata, la Igiena, Higiena sau variaţia pe aceeaşi temă după care se întitulau toate cooperativele astea reminiscente din vremea lui Nea Nicu. Am încercat să păstrez obiceiul şi în Bucuresti şi m-am dat chiar peste cap să găsesc una (e la Kogălniceanu) unde să mă simt la fel ca la aia de acasă. Cred că e ceva în legătură cu podeaua de ciment cu pietricele colorate, vopseaua scorojită de pe scaune, pozele decolorate de pe pereţi cu Luke Perry în perioada lui de glorie şi oglinzile plesnite pe la colţuri care mă fac să am destulă încredere în paşoptiştii care dau din foarfece în incintă. Niciodată nu am fost mulţumit de cum am fost tuns acolo dar nu am prea pus asta la suflet.

Spre marea mea ruşine am mai şi călcat pe alături şi când am fost obligat de circumstanţe m-am dus şi la alte tundării mai moderne, unde modelele disponibile erau purtate de artiştii părului care lucrau acolo. De fiecare dată când am călcat înăuntru am ştiut că nu va fi la fel şi că dacă nu îmi place cum ies tuns e numai vina mea şi nu a sclerozei frizerului.

Dacă până ultima oară am fost tuns exclusiv de bărbaţi în ambele genuri de locaţii, seria a fost încheiată prea brusc acum câteva zile când m-a făcut la favoriţi o tipă. Întreg procesul se schimbă radical şi nu neapărat în bine. Nici până atunci nu fusese ideal, am avut onoarea să îşi înfigă foarfeca în chica mea un frizer cu burta atât de mare încât dacă vroia să ajungă la păr mă împingea cu dânsa, după care se burica că ‘de ce nu stai drept, dom’le, vrei să tai strâmb?’ Asta în timp ce capul meu era pe post de Hopa-Mitică şi nu-mi venea să mă împing în stomacul lui prea tare ca să-i dau de înţeles de ce mişun ca să nu ma transform in mărturia prânzului lui.

Un alt maestru a terminat totul în mai puţin de 5 minute şi când am ajuns acasă, pe lângă că nu mă tunsese cum vroiam, am văzut că după urechi aveam smocuri de păr mai lungi decât aveam în faţă, eu anunţând-l la briefing că vreau contur şi pierdut. Asta ar putea fi povestea cum am devenit eu Legolas dacă îl legolăsam în continuare liber şi nu îl dădeam pradă foarfecei proprii.

Tipa care m-a tuns, în schimb a fost o cu totul altă mâncare de peşte. În primul rând pentru că a trebuit s-o aştept să vină de la ţigară de afară sau de oriunde o fi fost, dar mai mult: mi-a pus… întrebări! La care a aşteptat şi răspuns ca să ştie ce să facă cu foarfeca. Cred că inconştient mergeam să mă tund la bărbaţi pentru că dacă se prind că nu ai chef de vorbă le tace fleanca şi-şi fac treaba în tăcere. Gagica asta nu, după ce a binevoit să intre şi să îmi pună mantia a ignorat TOTAL textul pe care îl aveam eu pregătit de acasă şi pe care îl repetasem de mai multe ori ca să fiu sigur că nu greşesc şi că includ toate informaţiile necesare (scurtat cam la jumate în faţă, pierdut în spate, contur peste urechi). De obicei e de ajuns pentru un frizer ca să extrapoleze cum vreau să fie sus şi-n felul ăsta se simte şi el împlinit că mi-a ghicit preferinţele. Dar nu. Cum adică pierdut? Toate tunsorile sunt ‘pierdute’.

Eu nu aveam informaţia asta, toată experienţa mea în materie de tuns e când am încercat într-a 6-a să mă rad singur cu lama pe părţi ca să am un castron cum era la modă pe atunci. Şi chiar şi atunci, după ce m-am făcut în dreapta cam trei sferturi din cât plănuiam am renunţat şi am purtat o şapcă două zile până când a putut să meargă cineva cu mine la tuns. Noroc că era vacanţă şi nu a trebuit să explic prea multor oameni motivul pentru care am băscălia.

Singura informaţie pe care mai ştiam să o dau omului cu foarfeca e o apreciere estimativă, că ‘mai scurt’ sau că ‘aşa e bine’ dar tunzătoarea nu a fost mulţumită cu atât, a insistat să îi spun cu cât mai scurt, cum îmi fac freza de obicei şi mi-a mai dat şi sugestii de prezentare în legătură cu barba, s-o las să fie quatro giorni. Am avut marele bulan să mai fi auzit încă o dată expresia asta, acum câţiva ani când am şi căutat să văd ce înseamnă altfel aş fi fost pus în imposibilitate  să îi dau un motiv valid (mi-e lene) de ce nu aplic deja sugestia ei.

•••

Uneori când sunt la munca şi nu am ce face în pauza de masă mă uit pe Discovery ID adică pe Discovery Investigation Discovery, pentru că acolo se omoară oameni între ei şi ni se povesteşte cum s-a-ntamplat mârşăvia ca într-o ceva scrisă de Sadoveanu, cu multe detalii inutile. Cam ca ce scriu eu numai că mai definitiv şi irevocabil.

Îmi plac toate emisiunile lor pentru că-s dramatice. Îs dramatice la pătrat chiar, o dată că se întâmplă drame pe care ei le prezintă şi a doua oară pentru că, fiind un post TV şi nu radio, trebuie să prezinte reconstituiri care sunt la rândul lor dramatizate. Şi toate-s cu morţi, răniţi, schinguiţi, umiliţi, chestii d-ăştia vesele care se termină cu ce a început propoziţia asta într-o ciclicitate alarmant de prezentă în emisiunile lor. Sens în fraze? Nu, mulţumesc, am avut data trecuta nişte.

Toate actele astea atroci li s-au întâmplat unor nişte oameni de prin SUA. Dacă s-ar fi întâmplat unor nişte găini ar fi fost documentar despre McDonalţ sau McMici.

Ce mi se pare îngrijorător e că uciderile se întâmplă cu precădere unor oameni graşi sau cumva infirmi/invaliji/schiloji care sunt aşa din alte motive înafară de ăla că sunt americani. În mintea mea de semi-ponderal era o delimitare clară, pe care oamenii o fac în cunoştinţă de cauză: poţi fie să arăţi bine şi în felul ăsta în mod conştient te expui riscului ca cineva să vrea să îţi facă un viol, o crimă, ceva pe considerente fizice, fie să bagi în tine ca-ntr-un balon şi să fii scutit de pericole de astea. Frumos şi posibil mort sau obez şi nebăgat de nimeni în seamă în orice context social dar în siguranţă, alegeri de stil de viaţa, făcute conştient de fiecare individ la un moment dat în viaţa lui. Platforma mea electorală. (Mai e şi varianta cu oameni între, ca mine, dar ăştia de obicei tindem spre una din cele doua categorii prezentate.)

Mă rog, trecând peste dilema asta existenţială, mă uitam cum o mamă îşi trimitea copii iarna să facă gimnastică în noroi cât timp îi uda la rădăcină cu furtunul urmând ca ulterior să îi omoare, când  a intrat în camera cu televizorul cineva care după câteva secunde în care s-a prins la ce mă uitam m-a întrebat dacă privesc* emisiuni de genul ăsta pentru că vreau să fac crima perfectă.

* cu exprimarea asta îi salut pe fraţii Moldoveni de peste Prut şi în special pe Cristina, care e mai frate decât alţii şi-i reprezintă. Salut, Cristina!

Acum dacă ar fi să fim sinceri nu poţi să înveţi să faci o crimă perfectă uitându-te la cum au dat-o alţii în bară, în cel mai bun caz poţi să afli de ce să te fereşti. Însă după câteva secunde bune de meditat am ajuns la concluzia că o crimă perfectă probabil nu aş putea să fac dar cred că una destul de bună da. Poate chiar foarte bună, reuşită din toate punctele de vedere ale unei crime mai puţin ăla în care-s prins. După un psiholog de pe ID esti sociopat dacă după ce ai fost pus în situaţia în care ai omorât pe cineva faci totul ca să-ţi stergi urmele cu scopul de a nu fi prins. Eu mă gândeam că e doar instinctul de conservare normal dar ce ştiu eu?

Aşadar în ordine, aş putea să fac un plan după care să execut uciderea, să o, şi anume, execut după care să şterg majoritatea indiciilor care să conducă investigatorii dibaci înapoi către mine. Poate chiar pe toate dar nu-s sigur.

Începusem să scriu şi paşii pe care i-aş urma dar mai bine îi păstrez pentru mine în cazul în care o să fie la un moment dat nevoie de ei. N-aş vrea să mă prindă de prost, măcar să se străduiască un pic.

•••

Ca urmare a întâmplărilor cu taxiuri, în număr de două pe care le-am mai povestit şi mai multe pe care încă nu, am început să fiu mult mai atent la jungla urbană şi umană din jurul meu când mă nimeresc prin oraş, că poate mai e ceva de râs. Mi-am ascuţit urechile şi ochii la împrejurimi, adicătelea, şi nu am avut mult de aşteptat. Acum câteva săptămâni, sub deghizarea unei ieşiri la o bere cu nişte prieteni de-ai Floricioaicei eu am fost să văd un meci într-un bar unde aveau şi plăjmi pe pereţi. La ieşire am dat peste o minunată poză de grup în gang, unde doi aveau intenţia să-l bată pe un al treilea şi o una care cel mai probabil era cumva asociată cu victima stătea în faţa lui şi încerca să argumenteze ieşirea din situaţia tensionată. Tipul pe care ea încerca să-l protejeze era aproape adormit de beat şi ar fi vrut să ia un loc direct pe jos însă nu putea pentru că era ţinut tandru de guler de unul din violenţi.

N-am stat să urmăresc deznodământul pentru că aveam drum în direcţia cealaltă dar problema era deja publică deci ceva prea grav nu se mai putea întâmpla, plus că intervenise duduia respectivă aşa că distracţia era cam gata. Doar nu erau ăia să dea în el, ferocele dormitorinc de pădure când ieşise dânsa pe interval, la intercepţie. Însă cele câteva zeci de secunde cât am putut să mai aud argumentarea mi-au părut a fi tipice pentru şmecheria de la noi. Schemă în cuvinte:

1. Se întâmplă ceva comis de un individ, ceva care prejudiciază în vreun fel pe alţi indivizi.

2. Din multitudinea de opţiuni de soluţionare a diferendului se selectează cea cu aplicare imediată şi satisfacţie înmulţită, corecţia corporală.

3. Cele două părţi se întâlnesc.

4. Partea vătămată la punctul 1 începe ameninţările, care durează extrem de mult. Cu cât mai mult durează, cu atât scade şansa de violenţă la final.

Am asistat direct şi indirect la ameninţări măiastre. 5 minute în care cel/cei care fuseseră lezaţi s-au bătut cu pumnul în piept degeaba. Mini-mostră:

‘Te rup, te sparg, te culeg de pe jos.’
‘Cine, tu, mă?’
‘Dacă-ţi dau un şut în cur îţi cos ăia rozeta la reanimare!’
‘Ba, ţie şi picioarele ţi-s impotente şi se-ndoaie!’ (?!?)

Şi aşa mai departe.

Însă revenind la taximetrişti,  seara de după concertul Depeşmod a trebuit să mă duc la muncă şi cum domnii în etate care s-au produs pe scenă nu au vrut să termine în timp util ca să pot să iau metroul şi au binevoit să bisuiască vreo 30-40 de minute ajungem la începutul frazei ăsteia.

De vreo două săptămâni toţi şoferii de taxi care ţin morţiş să-mi facă conversaţie trebuie să-mi povestească despre noua aplicaţie care rupe stilul, Clever. Cât de bună e, cum ‘o să ia toată piaţă într-un an maxim, dom’le, îţi zic eu’, cum ai’lalta (Star) o să moară în chinuri groaznice, că asta îţi arată şi unde e şoferul în orice moment ‘ca să ştii, până la urmă’. De ce să ştiu? Pentru că informaţia e putere, nu ştiu. Oricum, am încercat s-o folosesc dar nu mi-a găsit nimic deşi a căutat la vreo 5 firme. Cum eram deja în întârziere a trebuit să-i fac cu mâna unuia de pe stradă şi l-am nimerit pe EL.

A fost ca-n filme. A oprit la bordură, în dreptul stâlpului de iluminat stradal sub care stăteam eu şi m-a întrebat dacă ’25 de lei e bine, şefule, să nu mai pun ceasul’ iar eu, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi i-am spus că în nici un caz. (Asta e scena din peliculele Hollywoodiene în care el o vrea pe ea dar ea nu-l vrea înapoi.) A strigat după mine şi a scăzut până la 20, unde ne-am împăcat, cursa fiind de vreo 14-15 roni în funcţie de rută şi eu mă grăbeam nevoie mare.

Geamurile erau deschise la maxim şi dacă la prima accelerare m-a deranjat, mi-am dat imediat seama de ce era nevoie de atâta aer proaspăt, dacă i se poate spune aşa ăluia din Bucuresti: omul flatula ca un bizon care a mâncat de la Taco Bell şi gazele îi veneau înapoi din toate cele 4 stomacuri, cu extra arome. (Scena din film în care sunt probleme în paradis din cauza obiceiurilor unui protagonist.) Pe lângă asta omul era foarte religios şi îşi făcea cruce când trecea pe lângă vreo biserică, în timp ce pe mine m-a luat prealăcomindu-se; vorbea cu cineva cu telefonul la ureche şi conducea cu o mână din cauza asta şi era genul de meseriaş din bancuri, care a trecut de 3 ori pe roşu. (Scena finală în care amândoi mor flambe în timp ce băieţii de la descarcerare se scarpină la oo).

3 x 1 = 4

În ultimul episod a fost vorba despre dirgintele meu din liceu, profesor de fizică şi unic model pentru linia proprie de îmbrăcăminte de vânător, iar asta m-a făcut să-mi amintesc de altă întâmplare de la şcoală, de dată asta din generală, care are legătură cu materia.

Prin clasa a 7-a sau a 8-a am luat un 1 la fizică pentru o zi. Din fericire nu a fost trecut şi în catalog dar ne-a morcovit mai mult decât ar trebui morcoviţi nişte copii de 12 ani. Eram în laborator, unde făceam aproape toate orele de fizică şi era ora de ascultare pentru încheierea mediilor. Noi ăştia care aveam deja toate notele nu prea aveam motive să fim atenţi aşa că ne-am dus la mesele din spate şi am început să vorbim între noi despre cu totul alte chestii. Pentru că nu aveam încă destulă experienţă am ajuns să râdem atât de tare încât să o deranjăm pe doamna profesoară care încerca să scoată câteva formule din nefericiţii din faţă.

Ca în nici un alt laborator în care am mai făcut eu ore sau cursuri, mesele erau rotunde, mari şi multe iar din cauza asta dacă cineva atrăgea atenţia dascălului (ar mai trebui inventate nişte sinonime), îi era foarte uşor acestuia din urmă să-şi dea seama cine e infractorul de drept comun care a comis-o. Eram maxim 4 la o masă şi trebuia să stăm pe cât posibil în aşa fel încât să avem mult spaţiu între noi, să putem face figurile mari şi frumoase. Dacă am fi fost în rând, vocea deranjantă ar fi ajuns altfel până la ea (totuşi e vorba de fizică, unghiuri, reflecţie, estompare şi alte chestii).

Când deja nu se mai putea înţelege cu ascultaţii din cauza noastră, profesoara s-a întors la fix la cel care râdea şi deşi avea destule note l-a scos în faţă şi l-a pus să rezolve o problemă la tablă. Poate acum e altfel dar pe atunci dacă ştiai că îţi iese media şi nu mai urmează vreun test nu mai învăţai nimic. Teroarea era pentru cei care rataseră o lucrare din varii motive şi ăia băgau în continuare. Noi? Recreaţia mare. Nici temele nu mai trebuia să ni le facem dacă ştiam că nu mai sunt motive să ni le controleze.

După ce şi-a scris el cât mai frumos datele problemei pe tablă s-a oprit. Era din ultima lecţie, predată cu câteva ore după ce nu mai erau motive de învăţat aşa că săracul Memo era pastă şi profa s-a prins după câteva minute în care el a stat idle. Foarte tacticoasă a terminat cu celălalt ascultat de care se ocupa, i-a trecut nota în catalog şi i-a spus prea zgomotosului să lase problema şi că în schimb are un minut să-i scrie pe tablă o formulă, tot din ultimele lecţii. Dacă o ştie se duce la loc fără alte repercursiuni.

Cam atunci am percutat noi, con-gălăgioşii, şi am zis că dacă tot îl făcuserăm să râdă măcar să îl şi scoatem din rahat. Ne-am scris noi pe foile din mijloc de la caiete, mare, cu pixul, formula salvatoare copiată din manual şi le-am ridicat deasupra capetelor. Pe atunci Memo nu purta ochelari şi nici nu ştia că are nevoie dar între timp asta s-a rectificat. Cu un zâmbet până la urechi ne-a făcut semn că nu vede în timp ce profesoara se uita în catalog să vadă dacă mai sunt nefericiţi. Noi am profitat şi ne-am grăbit să îngroşăm totul, care cu carioca, care cu markerul, numai să se vadă până la el. Inainte să terminăm, pentru că pierdusem timp şi până am găsit ce ne trebuia, i-a expirat timpul şi atenţia profei s-a întors către dânsul, care încerca să se chiorască să descifreze ce de abia ridicam noi, a două oară de acum, deasupra capului.

Într-o clipită ea i-a urmărit privirea şi s-a întors spre noi, 3 popândăi hliziţi, cu caietele deschise şi-n sus de parcă dădeam note la un concurs de dans. Plină de graţie ne-a spus că pentru că suntem atât de binevoitori şi ne ajutăm aproapele ne oferă câte un 1, în timp ce pe Memo l-a trimis la loc anunţându-l că are 4 fiindcă nu ştie. Ne-a lăsat la murat până a doua zi înainte să ne spună că nu ni le-a trecut în catalog.

Povestea corporatistului

Dacă nu vrei să-ţi strici ziua nu citi. Dacă nu eşti tu, îl cunoşti şi o să-ţi pară rău pentru omul ăsta dar dacă totuşi citeşti şi recunoşti pe cineva însă tot ai o stare de bine, suferi de schadenfreude.

Asta a fost prima şi ultima avertizare. De acum, textul:

Ai terminat liceul. Hai şi facultatea, e momentul să începi să iei viaţa în piept şi obligatoriu să munceşti. Cu cât îţi găseşti un job mai repede cu atât mai bine şi cu cât mai mare e firma angajatoare cu atât mai mult vrei să lucrezi pentru ei. Oferă stabilitate, oportunităţi de promovare şi absolut toate, indiferent de numărul de angajaţi, au un colectiv prietenos şi energic dar ‘business oriented’. Aşa trebuie să fii şi tu ca să nu pleci pe uşa din dos, mahmur şi cu lichidarea în mână.

Îţi probezi în oglindă faţa de interviu şi când ajungi la masă cu potenţialul manager îl aprobi în tot ce zice şi încerci să fii cum ţi-au spus ăia de la eJobs să fii, carismatic şi sigur pe sine deşi îţi transpiră palmele şi scaunul pe care ţi l-ai ales singur nu are mânere, să te ştergi de ele. Ai nevoie de serviciul ăsta, ai tăi nu te mai pot susţine financiar şi până la urmă de asta te-ai cărat de acasă, să îţi faci un rost în viaţă. Chiar dacă ai vrea, oricum nu ai putea accepta bani de la ei ca să stai degeaba, trebuie să le dovedeşti că ai meritat orice sacrificii or fi făcut pentru tine aşa că strângi din buci şi te ploconeşti în faţa oricui îţi plimbă prin faţă o dată din lună, zi  în care să te simţi validat.

Pe lângă asta s-a terminat şi cu statul în cămin, la ieftinica, cu bere la draft şi stat pe internet până târziu. Trebuie găsită o chirie rapid, deja ai un plan de căutare şi îi pui în practică toţi paşii până găseşti ceva care să-ţi convină. Nu e chiar ultimul răcnet dar nici tu nu ai cei mai mulţi bani aşa că e o stare acceptabilă de compromis. Îţi înveţi împrejurimile şi mijloacele de acces. Se schimbă multe lucruri în viaţa ta şi asta te face să te simţi foarte bine, ca şi cum totul intră în sfârşit pe un făgaş.

Nu e chiar jobul pe care îl vroiai dar îţi spui că e doar un pas de început, până ajungi să strângi nişte bani şi după aia o să îţi găseşti ceva care să aplice ce ai învăţat în facultate sau ce vroiai de fapt să faci. Nici apartamentul nu e chiar ok, îţi dai seama după ce rămâi singur în el prima oară. Poate are gândaci, poate mobila e încleiată prost şi dai cu noada de pământ prima oară când te aşezi pe scaun.

În primele zile la locul de munca eşti receptiv, ai idei pe care le comunici noilor colegi şi superiorilor ca să arăţi cât de implicat eşti. Chiar dacă ai fost deja angajat, tot te simţi dator cu ceva peste descrierea postului pentru că te-au ales PE TINE şi nu pe altul. După ce termini trainingul încerci să porneşti în forţă. Înveţi rapid limbajul de corporaţie şi începi să îl foloseşti în glumiţe. Ceilalţi se uită la tine ciudat, au trecut şi ei prin stagiul ăsta şi li s-a făcut lehamite însă ţi le tolerează pentru că ştiu că e un proces. Din primul salariu nu îţi cumperi nimic special şi le spui oamenilor că e o idee învechită, de fapt după ce ai plătit toate facturile şi chiria ţi-au rămas fix atâţia bani cât să nu mori de foame.

După 6 luni deja ştii cam tot ce e de ştiut, începi să te gândeşti la o promovare sau dacă nu, măcar la o creştere salarială. Banii îţi ajung la limită în fiecare lună, din când în când mai trebuie să împrumuţi de la cineva câte un milion pe care îl dai înapoi la salariu. Alea-s lunile în care te gândeşti să te laşi de fumat sau de mâncat, în care te prinde ultima săptămână înainte să-ţi între banii pe card cu o sută de mii în buzunar şi mai multe zile lungi înainte. Dar e ok, tatonezi şi tu cum poţi terenul, afli ce trebuie să faci pentru mai mulţi bani şi nu ţi se pare exagerat.

Ieşirile cu prietenii se răresc, acum fiecare e pe barba lui şi are problemele proprii la serviciu. Mereu e unul care a avut noroc şi s-a angajat pe aproape dublu cât faci tu şi nu înţelegi de ce. Când totuşi vă vedeţi încerci să aduci discuţia spre perioadele petrecute împreună, când toţi eraţi egali şi bani n-avea nici unul. Era bine atunci. Suspini în halbă şi pe drumul spre casă te simţi aiurea.

Reuşeşti totuşi să prinzi promovarea care vine la pachet cu mai multe responsabilităţi dar şi cu o creştere cât de cât consistentă a salariului. În prima zi în care iei banii îţi zici că da, acum e bine şi te duci să-ţi cumperi ceva ce vroiai mult de tot şi pe care l-ai urmărit online toată luna rugându-te să mai fie în stoc. După ce îl ai în mână îţi dai seama că de banii ăia puteai să faci multe alte chestii dar tuturor care te întreabă le zici că e foarte fain şi că ar trebui să-şi ia şi ei. Îi faci o reclamă de parcă ar fi dopul pentru orice gaură ar avea cineva în viaţa lui. Îţi juri că data viitoare o să fii mai circumspect şi că nu o să mai pui botul la promoţii dar în acelaşi timp, undeva în spatele ochilor, ştii că nu o să fie aşa pentru că oricum ai prea puţin şi nu eşti în poziţia să îţi refuzi ceva. Dintr-o dată toate reclamele pe care le vezi parcă ar fi făcute special pentru tine ca şi cumpărător.

După un an serviciul te blazează. Nu mai ai chef de nimic, eşti demotivat total şi începi să haleşti seriale pe pâine. Dacă nu asta atunci ajungi să te joci pe calculator mult prea mult. Oricare ar fi, ai nevoie de un univers alternativ în care să poţi să te implici în vreun fel, o supapă în care să-ţi eşapezi gândurile, numai că asta nu merge cât de bine ai crede. În loc să îţi canalizezi nemulţumirile reuşeşti doar să reduci timpul în care ele te macină, cu consecinţe urâte în rest. Devii sarcastic şi distant, deja cu prietenii te mai vezi numai la zile de naştere şi nici la alea nu prea vrei să te duci.

Dacă ţi-ai găsit pe cineva să iubeşti şi e reciproc mai uiţi de probleme până trece valul de adrenalină de la început. E bine. E cineva cu care poţi să vorbeşti şi care te înţelege pentru că a fost sau e în exact aceeaşi situaţie. Un gând îţi trece prin minte că dacă e alesul/aleasa nu îţi permiţi o nuntă dar îţi trece rapid. E prea devreme să te gândeşti la asta. Mergeţi în câteva excursii care au consecinţe grave asupra economiilor dar pozele de pe Facebook arată cât de bine v-aţi simţit şi ce frumos a fost. Ai impresia că prietenii tăi parcă te invidiază şi asta te face să te simţi şi mai bine.

Până acum ai reuşit să-ţi mai cumperi nişte chestii dar fiecare achiziţie te bucură din ce în ce mai puţin, ca timp. Reclamele de pe toate siteurile, ajutate de Google, te fac să vrei din ce în ce mai mult să ai mai mulţi bani. Întrebi dacă se poate şi dacă ai noroc mai primeşti o mărire dar e mult mai mică decât îţi doreai. Ţi-au dat cât să-ţi închidă gura şi au subliniat că nu mai există buget până cel mai devreme la anul pentru aşa ceva. Le mulţumeşti şi în drumul înapoi spre biroul tău începi să cheltui banii în minte.

Din când în când îţi aminteşti că parcă erai creativ şi te gândeşti cum ar fi fost dacă. Probabil până acum ai fi fost cunoscut de toată lumea din domeniu şi te gândeşti foarte serios, de fiecare dată, să te re-apuci de ce făceai numai că n-ai timp şi o laşi pe mai încolo. Ai cu circa 5 kg mai mult acum decât aveai când te-ai angajat şi nu-ţi convine. Tot pentru că nu ai timp şi nici energie după ce vii de la muncă nu poţi să te duci să alergi prin parcuri. De sală nici nu se pune problema, chiar şi cu reducerea pe care o ai de la serviciu tot e prea mult abonamentull full iar cel day-time e in timpul programului.

Începe să te doară în cur de ce se întâmplă la muncă. Timpul trece, leafa merge, oricum ai alte chestii pe care trebuie să le faci, ai o relaţie de întreţinut, seriale la care să te uiţi, îţi aminteşti şi că ăsta trebuia să fie doar un job temporar aşa că începi să îţi depui CV-ul pe unde apuci şi aştepţi. Degeaba, nu te sună nimeni şi asta te motivează să mai depui o tură. Într-un final, când aproape nu mai sperai, primeşti un telefon de la o firmă la care nu-ţi aminteşti să fi aplicat. Le spui că eşti interesat şi stabileşti interviul. Imediat ce termini conversaţia cauţi firma, să vezi pentru ce post ai aplicat şi vezi că nu e nici pe departe ce vroiai dar nu contează. Când te prezinţi, dacă te mai prezinţi, afli că salariul e cu cel puţin 20% mai mic decât cel pe care îl ai acum şi te gândeşti că nu mai treci o dată prin toată treaba cu învăţatul şi promovarea pentru mai puţini bani. Şi aşa de abia îţi ajung dar măcar nu mai împrumuţi de la nimeni.

Au trecut doi ani de când lucrezi. Se întâmplă ceva important la muncă şi asta te tine în priză o perioadă dar după aia se fâsâie totul şi se revine la monotonia dinainte. Te uiţi la colegii de la alte departamente şi parcă ai vrea să fii în locul lor, numai să faci altceva. Îţi dai seama că şi ei sunt exact în aceeaşi poziţie în care eşti tu, de fapt toţi sunt în aceeaşi şi toate poziţiile în care ai fost tu până acum, că în corporaţii lucrează acelaşi om multiplicat de mii de ori. Ajungi în situaţia în care realizezi că totul e atât de la fel încât eşti propriul tău client, numai că tinzi să îţi cumperi mai mult decât te plăteşti.

Ţi se pare trist, dintr-o dată, şi nu mai ştii pentru ce trăieşti de fapt. Nu ştii unde sunt visele pe care le aveai în liceu, nu mai vezi imaginea mare ci doar rahaturile care îţi sunt puse în faţă zi de zi şi cu care te lupţi ca Don Quijote cu morile de vânt. Relaţia ta, dacă mai e, probabil merge bine daca ai noroc şi îţi oferă o scăpare din gânduri. Stingi lumina şi după sărutul de noapte bună încerci să nu te mai gândeşti la nimic. Adormi.

Când te trezeşti, e o nouă zi. Trebuie să faci un duş şi să te îmbraci să mergi la muncă.

•••

Aproape acelaşi lucru dar mai motivaţional într-un fel şi mai bine spus în altul, în versuri şi pe muzică:

Titlu pozitiv care întăreşte credinţa oamenilor în bine

Dacă tot ziceam de scrisul meu de mâna că e infect, aşa e. Sunt ferm convins că un grafolog, analizând două pagini de curs de-ale mele ar ajunge la concluzia că au fost scrise de 4 (patru!) copii cu retard mintal. Nu numai atât, primul în timp ce scria era deranjat de o muscă şi nu se putea opri aşa că încerca să o alunge cu cealaltă mână, al doilea are un început promiţător de Parkinson, al treilea scria în timpul unui cutremur şi al patrulea a fost devorat de o maimuţă turbată în timp ce caligrafia şi animalul a continuat să imite ce-l văzuse făcând înainte să devină surogat de banană.

De asta, când o tante de la BCR foarte înfiptă pe scaunul ei mi-a cerut un exemplar de semnătură m-a buşit râsul. Nici eu nu-mi dau seama dacă un act e semnat de mine sau a încercat cineva în dorul lelii să facă un fals, nu-mi iese de două ori la fel de nici o culoare. Singura semnătură pe care reuşeam cât de cât să o fac să fie mereu la fel e cea pe care o foloseam într-a 5-a şi pe care am compus-o după un cifru luat dintr-un model găsit (atunci) pe toate gardurile.

Din motive de imposibilitate să mă gândesc la ce naiba îmi trebuia semnătură la vârsta de 11 ani şi ce acte de importanţă covârşitoare trebuia atunci să confirm că am citit, nu ştiu ce să caut ca să găsesc o mostră de atunci aşa că voi reproduce în Paint atât modelul cât şi Ion Găinacocoşul meu (aproximativ, am forţat puţin pentru glumă):

Model:

Original
Semnătura mea:

A mea

•••

La cursul de radio ne-a spus profesoara să facem/înregistrăm o ştire de pe unde suntem sau stăm noi şi ne-a întrebat dacă e ok pentru toţi. Când mi-a venit rândul i-am răspuns că stau pe Iancului şi că tot ce se întâmplă pe strada aia e că din când în când mai trece un tramvai şi că mai e un spaţiu comercial care nu se hotărăşte asupra preferinţelor sale secsuale. Până acum a fost bar, după aia alt bar, încă un bar şi acum e tundărie. E posibil să fi fost doar două baruri si primul să fi avut o renovare însă nu pot să fiu sigur. Iar pentru că ştirea trebuia să aibă şi o intervenţie înregistrată, i-am zis profesoarei că ‘întrebat ce părere are despre acest aspect, tramvaiul 55 a precizat: tâgâdâm-tâgâdâm’. Genul de glumiţe de autobază pe care îţi permiţi să le faci cu profesorii ca să te ţină minte de la curs şi să-ţi pună un punct în plus la examen.

În ciuda monotoniei pe care am observat-o de la geam de aproape un an încoace, săptămâna asta Şoseaua Iancului a devenit importantă! S-au întâmplat două (2!) chestii, de opt ori mai multe decât până acum aşa că dacă se păstrează trendul, în curând dacă nu eşti pe Iancului nu exişti în viaţa mondenă.

Una la mână, luni a fost o grevă a poştaşilor şi lucrătorilor poştali care s-a manifestat la OP 39. Au stat oamenii de dimineaţa până după ora închiderii în stradă, cu cămăşile lor bleo-bebe în soare, tăcând sau vorbind între ei şi doi la mână, exact peste drum de oficiul ăla, ieri era dubiţa Laboratorului Criminalistic şi nişte poliţişti care făceau măsurători. Şi oameni care se uitau! Şi trafic îngreunat! Ştiu că asta, ultima, e greu de imaginat pentru Oraşul capitală de Municipiu Bucuresti dar s-a întâmplat! Nici nu ştiam că strada mea e centru sindical şi uliţa fărădelegilor în acelaşi timp, mă aştept să ajungă Iancului un fel de Chicago interbelic. Pantelimon, ai belit-o. E vremea Iancului acum! Iancului putere!