Costel

Buza de jos a lui Costel şi-a încetat tremuratul. O hotărâre de oţel se putea citit dintr-o dată în ochii lui de peruzea care fuseseră roşii de la atâta plâns. Bărbia i s-a îndreptat, regăsindu-şi poziţia băgăreaţă cu care îi obişnuise pe toţi şi guşile s-au aliniat sub dânsa. Cu un gest vag din mână bărbatul a alungat toate gândurile care îl hăituiseră în stările de trezie şi matoleală pe care le alternase în ultima vreme, ca şi cum ar fi fugărit o muscă de pe bârnăul impozant. Soluţia era atât de simplă: îi fusese mereu în faţa ochilor dar nu o putuse vedea. Până acum.

De când se ştia, Costel fusese cam a cincea roată la căruţă. Nici prea deştept dar nici ultimul prost, îşi trăise viaţa la marginea tuturor grupurilor care i se păruseră interesante. În clasa I, când toţi luaseră coroniţă el a fost singurul care a luat premiul II. În liceu era primul de sub linia care demarca oamenii care învăţau bine şi aveau note mari, lălăind-o într-un 7-8 confortabil. Era de ajuns cât să nu fie nevoie să o cheme cineva pe maică-sa la şcoală sau, mai rău, pe taică-su. Catarama de la cureaua lui Costel senior era grea şi auzise prin casă că se descheia prea repede. Nu ştia exact ce înseamnă asta dar din obida cu care fusese spusă vorba nu putea fi de bine. Taică-su îl cârpea cu orice ocazie şi uneori chiar şi fără, doar pentru că-i era în drum.

Cu mama se înţelesese bine de când îşi putea aduce aminte şi uneori i se părea că ea nici nu se schimbase vreodată: o femeie mignonă – ştia că e mică şi când era copil – cu aceeaşi culoare la permanent până când începuse să fie prea scump să şi-l mai cumpere iar vecina cu care-l cumpăra pe din două si care venea să i-l facă de obicei se mutase, apoi cu păr cărunt, mereu robotind prin casă în aceleaşi haine ponosite, cârpite în coate şi pe care nu se mai cunoştea nici măcar culoarea iniţială. În public îl ţinea de braţ pe Costel senior şi zîmbea cu buzele strânse, fără dinţi, dar nu prea ieşeau împreună: ultima oară fusese când avusese el ceremonia de terminare a clasei a 8-a. La banchet nu s-a dus pentru că nu avea bani de costum şi pe-al lui taică-su nu vroia să-l ia, îi venea prea mare. Colegilor le spusese că nu poate să ajungă pentru că imediat după premiere e plecarea într-o o excursie în străinătate luată pe pile de ai lui. Căcat, stătuse în bucătărie cu maică-sa povestindu-i cum era pe vremea ei când se termina un ciclu de învăţământ.

La liceu se ferise de probleme şi în afară de o singură amintire din laboratorul de chimie, unde îşi turnase o bază pe ghete şi bătaia mâncată ulterior acasă din cauza asta, totul era ca un fum. Cu greu îşi mai amintea cum o chema pe colega de bancă şi asta numai pentru că timp de 2 ani o iubise cu disperare şi îi cânta numele în gând înainte să adoarmă: Jeni. Ea nici nu-l băgase în seamă şi se căsătorise imediat după terminarea clasei a 12-a cu un băiat de general care, era sigur, o violase într-o străduţă când cu prima mineriadă şi o lăsase însărcinată. Cel puţin aşa umblaseră zvonurile pe atunci şi el le credea.

La facultate nu mersese, oricum taică-su era bolnav şi toţi banii din casă se duceau pe pastilele lui pentru ficat. Prin ’93 se curăţase şi bătrânul şi a rămas, pentru prima oară, doar el cu maică-sa, care din pensia de urmaş l-a încurajat să meargă să facă măcar o profesională, că era păcat să rămână salahor cu liceul terminat.

O nimerise bine, în doi ani avea o diplomă de bucătar şi o ucenicie asigurată iar banii erau mai mulţi decât ştiau ce să facă cu ei. Şeful de sală de la retaurantul fără pretenţii la care lucra îi mai dădea şi lui o dată pe săptămâna o parte din bacşişuri şi atunci se simţea în al nouălea cer. Din primul salariu îi adusese maică-sii un kil de portocale pentru că ea nu mâncase niciodată. Avusese şansa dar i le dăduse lui.

Trei ani după taică-su i-a venit şi ei rândul iar Costel nici nu ştiuse că e bolnavă. I s-a părut lui că e puţin mai slabă dar când o întrebase pe fugă ea i-a zâmbit şi l-a încurajat să meargă la mare, dacă tot îşi luase bilet la Eforie deja, ea trebuia doar să stea întinsă pentru că e foarte obosită şi în nici un caz nu avea energie să meargă cu el. Când s-a întors din staţiune o găsise în pat, rece. Din mâncarea pe care i-o cumpărase şi o lăsase în frigider nu lipsea nimic.

Atunci a simţit că s-a rupt ceva într-însul şi a început să bea, să fumeze, să se-ngraşe. Avea destui bani ca bucătar şi clar, mâncarea nu-i lipsea niciodată. Acum că era de capul lui a cunoscut femei care se uitau la el cu interes, chiar şi pentru fostele colege, la reuniunea de 10 ani de la terminarea şcolii, nu mai era fraierul din ultima bancă. Nişte curve toate. Fusese bun numai cât să stea la el şi să se îmbuibe. Când era rândul lor să facă ceva toate comentau şi el nu le-a şters nici uneia vreo palmă peste bot chiar dacă o meritau. El nu era taică-su.

Melania însă a fost lângă el. La început fusese obligată de contextul socio-geo-strategic, părinţii lor se înţeleseseră să-i căsătorească când or ajunge la vârstă legală dar după ce Costel senior dăduse colţul căzuse şi planul. Ei se mai vedeau din când în când şi el se mai masturba uneori furios cu gândul la ea. Mai ales după ce mai pleca una din viaţa lui. O suna, se întâlneau, ea îl înţelegea şi după aia mereu se făcea că o întâlnea pe alta până să se vadă a două oară cu Melania. Când totuşi îşi rupea câteva ore din proaspăta idilă îi povestea ei totul. Ştia că nu-i face bine şi că ea îl iubea dar nu-i păsa. Trebuia să spună cuiva care să nu-l ia la mişto.

Totul până când s-au întâlnit într-o seară din întâmplare şi din una în alta ea i-a destăinuit sentimentele după o sticlă în plus de vin. Atunci a început viaţa lui a două oară iar ce a urmat fusese un vârtej din care, dacă stătea să se gândească bine, nu îşi mai amintea nimic în particular înafară de un sentiment de bine. După un an o ceruse de nevastă şi ea acceptase. Viaţa lui era verde. Verde pentru că i se părea că rozul e o culoare a răului, o culoare care se duce iar iubirea lor e una care durează o viaţă.

Şeful lui îşi cumpărase un restaurant la Năvodari şi pe timpul verii lucra acolo. Putea să o aducă şi pe Melania când vroia dar totuşi cineva trebuia să rămână şi în Bucureşti să aibă grijă de casă, oricum avea şi ea serviciul ei, era casieriţă la o bancă.

Când s-a terminat sezonul se gândise să-i facă o surpriză şi venise în Bucureşti cu o zi mai devreme. Să o aştepte acasă era prea banal, l-a sunat pe un prieten de-al lui taximetrist, a luat de la ăla maşina şi când a terminat ea programul era în faţa băncii, cu şapca pe cap şi ochelari de soare mari. Deghizarea vieţii. După surpriza iniţială vroia să o ducă la un restaurant unde îl cunoştea pe bucătar, fuseseră colegi, şi să mănânce acolo o cină romantică. Plan de căcat. Prima parte mersese, ea se suise în taxi şi îi dăduse o adresă de pe Decebal, nu din Pantelimon unde stăteau. O dusese de curiozitate, fără să îi spună nimic crezând că se vede cu o prietenă dar că o să il recunoască pe drum.

Două ore a aşteptat-o în faţa blocului. Când în sfârşit a ieşit, era clar euforică şi i s-a urcat iar în maşină. Nu l-a văzut că e el chiar dacă îşi dăduse jos ochelarii. Nici nu i-a zis adresa, spunea doar că e un chioşc acolo unde poate să întoarcă. Atât. Atunci a tras-o pe dreapta, s-a deschiloţat de şapcă şi a luat-o tare. Iubirea vieţii lui Melania şi-o trăgea cu băiatul directorului de bancă încă dinainte să fie ei împreună.

O dăduse afară din casă şi nu a mai vrut să o vadă. Curvă proastă.

Toate gândurile astea le îndepărtase cu mâna şi apoi le-a suflat odată cu ultimul fum de ţigară. Acum ştia ce avea de făcut. Era atât de simplu. O femeie numai bună pentru el trebuia să nu fie prea bogată sau să aibă un job bun, să fie ascultătoare şi bine crescută, să nu se ducă să se fută cu alţii. Aşa că s-a dus la masă, a tăiat o foaie A4 în 16 bucăţele şi s-a pus pe scris. Era perfect. Urma să lipească bileţelele în staţiile de autobuz, acolo le putea găsi pe cele de condiţie modestă, care să-l idolatrizeze şi care nu s-ar curvăsări să-şi urce curul într-o maşină pe care n-au meritat-o.

Una

Multe

Textul şi numele sunt ale mele, pozele-s pe bune, făcute în staţia de autobuz de la Eroilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s