Poveste otrăvită

Am nevoie de tine dar e prea târziu. Am nevoie de tine în fiecare zi şi am nevoie de tine în fiecare noapte. În unele ai stat lângă mine, în altele am stat în tine, înfipt cât de adânc pot să intru. M-ai completat, împreună eram o echipă de neoprit iar dezmierdarea ta fină m-a ajutat să trec peste orice obstacol care mi-a apărut în faţă.

Vara, când era foarte cald, mă înţelegeai şi nu aveai nimic împotrivă să nu stăm lipiţi unul de altul; uneori iarna mă strângeai atât de tare încât îmi opreai circulaţia. Eu nu m-am plâns niciodată pentru că ştiam că aşa îmi arăţi cât de mult ţii la mine.

Imi amintesc de când mergeam împreună pe lângă Cişmigiu şi am văzut o scenă parcă desprinsă dintr-o listă de poze motivaţionale cărora de altfel nu le văd rostul: bătrânul care dormea pe cartoane iarna, aproape albastru de frig dar care ţinea la piept un câine pe care îl învelise. Faptul că am împărtăşit acest moment ne-a unit, cred eu, mai mult decât ar fi putut-o face orice altceva pentru că eram doar noi şi vântul pe stradă. A fost un anotimp foarte fericit pentru noi iarna aia. Îţi plăcea când te puneam pe calorifer şi apoi când ne cuibăream să îmi dai căldura pe care o adunasei. Chiar şi după ce ieşeam în viscol o mai puteam simţi pe piele, mult după ce nu ar mai fi trebuit.

Ştiu că uneori în graba mea fără motiv spre lucruri neimportante în viaţă te-am luat mai tare dar asta doar pentru că însemnai atât de mult pentru mine. Trebuia să ai încredere că ştiu ce fac şi că e bine. Îmi pare rău dacă ai simţit că te-am călcat în picioare dar în acele momente nu aveam alte opţiuni.

Ai fost mult mai importanta decât oricare altele, ele nu m-au înţeles ca tine şi ce credeam eu că e dragostea dintre noi s-a deşirat, încet dar sigur, până când nu a mai rămas nimic şi a trebuit să o luăm fiecare pe alt drum. Singurul lor merit e că m-au făcut să ştiu ce vreau şi astfel să te găsesc.

În magazinul în care ne-am întâlnit nu te-am remarcat din prima, erau altele care ţipau după atenţie. Unele mai mari, altele mai mici sau mai pline de culoare însă nici una nu era pe gustul meu – nici una nu era tu. Stăteai mai în spate, nu încercai să ieşi în evidenţă pentru că ştiai, cum ştiam şi eu, că puţină răbdare rezolvă multe şi că nu trebuie să încerci să te dai peste cap în căutarea de atenţie ca să te vadă persoană potrivită. Cred că asta m-a atras iniţial, că păreai neîntinată; că atunci când te-am atins ai tremurat ca şi cum eu aş fi fost primul om care pune mâna pe tine. Ştiu că nu era adevărat dar mereu mi-a plăcut să cred asta.

Din când în când îţi plăcea să îmi laşi urme pe piele, mici amintiri care să nu mă lase să uit în nici un moment când nu te aveam lângă mine că totuşi erai în viaţa mea. Trebuia doar să îmi îndrept privirea spre ele şi imaginea ta îmi revenea caldă în suflet. Alteori, când nu eram atent cu tine mă plesneai uşor, cât să îmi amintesc să am grijă mereu.

Stau acum în faţa a ce a rămas din tine – de fapt ce a rămas din noi. Fără tine nu sunt complet şi după accidentul acela aşa va trebui să rămân. O singură secundă şi gata, tot ce aveam nu mai există. Când s-a întâmplat am simţit, ca în toate clişeele, cum timpul încetineşte şi, poate ciudat, că dacă nu s-ar fi mişcat secundarul atât de lent poate aş fi putut să fac ceva. Acum e prea târziu, pot doar să te strâng în braţe şi să îmi iau rămas bun cu lacrimi în ochi.

Pereche preferată de şosete, de ce te-ai rupt?

Anunțuri

F.O.C. I.U.

România e o ţară mică, săracă şi plină de proşti. Din câteva puncte de vedere e la fel cu alte ţări, sărăcie şi proşti sunt peste tot, dimensiunile mai variază. Ce au românii al lor e un sentiment de proprietate ieşit din comun. Până şi proştii noştri sunt mai deştepţi decât ai altora. Ăia care muncesc o fac mai mult decât alţii. Noi suntem pielea cea mai fină a blănarului universal care a stat şi a tăiat în jurul nostru. Toate afirmaţiile de mai sus sunt false dar genul ăsta de gândire se reflectă în acţiunile noastre ca popor. Suntem ultra-naţionalişti (prostia cu bentiţa tricoloră) şi mândri de asta. Chit că nu avem publicitate, e de la sine înţeles că minţile noastre creative sunt mai bune decât ale celor din străinătate. Noi avem campanii, scremute într-un birou de 3/4 şi după aia vândute. Nu avem bani sau o idee clară dar avem campanii de awareness idioate.

De exemplu, de vreo jumătate de an încoace am tot văzut prin autobuze şi prin alte locuri stickere cu F.O.C. sau, expandand numele ca orezul, Flăcările Omoară Copii. Numai copii. Au şi un website plin de sfaturi pentru oligofreni, de genul ‘Nu trimiteţi copii să cumpere/schimbe butelii de aragaz’ sau ‘Nu încuiaţi copiii în casă cu focul aprins în sobă’. Dacă nu te duce mintea singur la ăstea nu ar trebui să fii părinte şi ar trebui să te omoare flăcările pe tine în timp ce îţi cari singur butelia în spinare, să nu te mai recunoască nimeni la cât de retardat eşti.

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a decis, în imensa-i înţelepciune, că românii sunt destul de proşti încât să nu aibă habar de pericolele focului. Ăsta e ăuernăsu’, conştientizarea sau aflarea de informaţii despre un fapt. Mioriticul parentos se uită înspre flăcări şi se întreabă: ‘Ce e acest fenomen pe care nu l-am întâlnit niciodată?’ Pentru că nu e tăntălău îşi împinge copilul înspre vâlvătaie să vadă ce se întâmplă şi dintr-o dată, BANG! Iluminare spirituală şi fizică de la micul flambat: Focul ARDE!

Campania în sine e un căcat imens. Începând cu sigla:

F.O.C.

52 de copii mor în fiecare an arşi. Lăsând la o parte faţeta dramatică a problemei, mi se pare un număr foarte mic pentru câţi aproape douăjde milioane suntem în ţară. 52 pe an adică 1 pe săptămână nu mi se pare deloc mult. Se putea şi mai bine şi mă gândesc exclusiv la blocurile de pe vremea lui Pazvante Chiorul şi nu la campingurile erectate ilegal din gunoaie. În nici un caz la alea. Poate că totuşi nu suntem atât de imbecili ca în cerinţa unei nevoi pentru aşa o campanie. Nu ştiu, zic şi eu.

Posterele sunt făcute să lovească la sentiment, cu haine de copii arse. Oamenii o freacă cu aplicaţie pe ideea că părinţii îşi încuie copiii în casă şi de aia ard că şobolanii însă fac afişe cu haine de stradă carbonizate parţial. Dar nici măcar asta nu e motivul pentru care zic că e o campanie jenantă. De fapt nu ştiu de ce e de căcat, ştiu doar că e, ca aerul.

pompier-50x70_f2-660x929

 

pompier-50x70_f3-660x929

O fi şi pe la instituţiile astea un departament responsabil cu ideile creative şi proiectele care se vor desfăşura, care trebuie să arate că nu vin la birou numai să bea cafea pe banii statului, să se hlizească la poze cu pisici, câini şi bufniţe şi să încerce să se uite prin bluza sau pe sub fusta secretarei şefului. Iar şeful cum să spună ‘NU, E O IDEE IDIOATĂ!’ când i se prezintă planul pentru ăuernăsul că ard copii. Adică… trebuie făcută, chit că ştie orice retardat să nu bage mâna-n foc şi să nu-i pună pe ăia mici să care butelii. Nu poţi refuza o campanie împotriva prăjirii-crocante a copiilor. S-ar uita secretara ciudat la el şi nu ar mai veni cu bluze transparente şi fuste mini la serviciu.

În fiecare generaţie e un deştept care se joacă în ora cu chibriturile sau bricheta şi invariabil e o victimă în banca din faţă care trebuie să se tundă chilug şi o arată o şcoală cu degetul. Ăla e ăuernăs. În cazul meu piromanul a fost în clasă şi am văzut ce efecte poate să aibă focul din primul rând de spectatori.

Toate campaniile astea sunt păr la ceas, făcute numai ca să se afle cineva în treabă. Care vrea să ia droguri le ia în timp ce se uită la poster ca să-i facă experienţă mai intensă. Femeia care îşi ia a doua oară bătaie acasă o să ia şi a treia chiar dacă a văzut panoul cu femeile din umbră sau cum se chema acum câţiva ani. Cine are de dus la dansat în Italia sau Tunisia o să se ducă indiferent de afişele de la metrou despre trafic de carne cu ‘nu credeam că mi se va întâmpla chiar mie’. De parcă atunci când dă maşina peste tine pe stradă nu-ţi trece aceeaşi frază prin cap, odată cu bară de protecţie. Căcatul se întâmplă şi instinctul de conservare ţine hominizi în viaţă, nu afişele.

A, şi I.U. din titlu vine de la Imbecil Umanoid.

Costel

Buza de jos a lui Costel şi-a încetat tremuratul. O hotărâre de oţel se putea citit dintr-o dată în ochii lui de peruzea care fuseseră roşii de la atâta plâns. Bărbia i s-a îndreptat, regăsindu-şi poziţia băgăreaţă cu care îi obişnuise pe toţi şi guşile s-au aliniat sub dânsa. Cu un gest vag din mână bărbatul a alungat toate gândurile care îl hăituiseră în stările de trezie şi matoleală pe care le alternase în ultima vreme, ca şi cum ar fi fugărit o muscă de pe bârnăul impozant. Soluţia era atât de simplă: îi fusese mereu în faţa ochilor dar nu o putuse vedea. Până acum.

De când se ştia, Costel fusese cam a cincea roată la căruţă. Nici prea deştept dar nici ultimul prost, îşi trăise viaţa la marginea tuturor grupurilor care i se păruseră interesante. În clasa I, când toţi luaseră coroniţă el a fost singurul care a luat premiul II. În liceu era primul de sub linia care demarca oamenii care învăţau bine şi aveau note mari, lălăind-o într-un 7-8 confortabil. Era de ajuns cât să nu fie nevoie să o cheme cineva pe maică-sa la şcoală sau, mai rău, pe taică-su. Catarama de la cureaua lui Costel senior era grea şi auzise prin casă că se descheia prea repede. Nu ştia exact ce înseamnă asta dar din obida cu care fusese spusă vorba nu putea fi de bine. Taică-su îl cârpea cu orice ocazie şi uneori chiar şi fără, doar pentru că-i era în drum.

Cu mama se înţelesese bine de când îşi putea aduce aminte şi uneori i se părea că ea nici nu se schimbase vreodată: o femeie mignonă – ştia că e mică şi când era copil – cu aceeaşi culoare la permanent până când începuse să fie prea scump să şi-l mai cumpere iar vecina cu care-l cumpăra pe din două si care venea să i-l facă de obicei se mutase, apoi cu păr cărunt, mereu robotind prin casă în aceleaşi haine ponosite, cârpite în coate şi pe care nu se mai cunoştea nici măcar culoarea iniţială. În public îl ţinea de braţ pe Costel senior şi zîmbea cu buzele strânse, fără dinţi, dar nu prea ieşeau împreună: ultima oară fusese când avusese el ceremonia de terminare a clasei a 8-a. La banchet nu s-a dus pentru că nu avea bani de costum şi pe-al lui taică-su nu vroia să-l ia, îi venea prea mare. Colegilor le spusese că nu poate să ajungă pentru că imediat după premiere e plecarea într-o o excursie în străinătate luată pe pile de ai lui. Căcat, stătuse în bucătărie cu maică-sa povestindu-i cum era pe vremea ei când se termina un ciclu de învăţământ.

La liceu se ferise de probleme şi în afară de o singură amintire din laboratorul de chimie, unde îşi turnase o bază pe ghete şi bătaia mâncată ulterior acasă din cauza asta, totul era ca un fum. Cu greu îşi mai amintea cum o chema pe colega de bancă şi asta numai pentru că timp de 2 ani o iubise cu disperare şi îi cânta numele în gând înainte să adoarmă: Jeni. Ea nici nu-l băgase în seamă şi se căsătorise imediat după terminarea clasei a 12-a cu un băiat de general care, era sigur, o violase într-o străduţă când cu prima mineriadă şi o lăsase însărcinată. Cel puţin aşa umblaseră zvonurile pe atunci şi el le credea.

La facultate nu mersese, oricum taică-su era bolnav şi toţi banii din casă se duceau pe pastilele lui pentru ficat. Prin ’93 se curăţase şi bătrânul şi a rămas, pentru prima oară, doar el cu maică-sa, care din pensia de urmaş l-a încurajat să meargă să facă măcar o profesională, că era păcat să rămână salahor cu liceul terminat.

O nimerise bine, în doi ani avea o diplomă de bucătar şi o ucenicie asigurată iar banii erau mai mulţi decât ştiau ce să facă cu ei. Şeful de sală de la retaurantul fără pretenţii la care lucra îi mai dădea şi lui o dată pe săptămâna o parte din bacşişuri şi atunci se simţea în al nouălea cer. Din primul salariu îi adusese maică-sii un kil de portocale pentru că ea nu mâncase niciodată. Avusese şansa dar i le dăduse lui.

Trei ani după taică-su i-a venit şi ei rândul iar Costel nici nu ştiuse că e bolnavă. I s-a părut lui că e puţin mai slabă dar când o întrebase pe fugă ea i-a zâmbit şi l-a încurajat să meargă la mare, dacă tot îşi luase bilet la Eforie deja, ea trebuia doar să stea întinsă pentru că e foarte obosită şi în nici un caz nu avea energie să meargă cu el. Când s-a întors din staţiune o găsise în pat, rece. Din mâncarea pe care i-o cumpărase şi o lăsase în frigider nu lipsea nimic.

Atunci a simţit că s-a rupt ceva într-însul şi a început să bea, să fumeze, să se-ngraşe. Avea destui bani ca bucătar şi clar, mâncarea nu-i lipsea niciodată. Acum că era de capul lui a cunoscut femei care se uitau la el cu interes, chiar şi pentru fostele colege, la reuniunea de 10 ani de la terminarea şcolii, nu mai era fraierul din ultima bancă. Nişte curve toate. Fusese bun numai cât să stea la el şi să se îmbuibe. Când era rândul lor să facă ceva toate comentau şi el nu le-a şters nici uneia vreo palmă peste bot chiar dacă o meritau. El nu era taică-su.

Melania însă a fost lângă el. La început fusese obligată de contextul socio-geo-strategic, părinţii lor se înţeleseseră să-i căsătorească când or ajunge la vârstă legală dar după ce Costel senior dăduse colţul căzuse şi planul. Ei se mai vedeau din când în când şi el se mai masturba uneori furios cu gândul la ea. Mai ales după ce mai pleca una din viaţa lui. O suna, se întâlneau, ea îl înţelegea şi după aia mereu se făcea că o întâlnea pe alta până să se vadă a două oară cu Melania. Când totuşi îşi rupea câteva ore din proaspăta idilă îi povestea ei totul. Ştia că nu-i face bine şi că ea îl iubea dar nu-i păsa. Trebuia să spună cuiva care să nu-l ia la mişto.

Totul până când s-au întâlnit într-o seară din întâmplare şi din una în alta ea i-a destăinuit sentimentele după o sticlă în plus de vin. Atunci a început viaţa lui a două oară iar ce a urmat fusese un vârtej din care, dacă stătea să se gândească bine, nu îşi mai amintea nimic în particular înafară de un sentiment de bine. După un an o ceruse de nevastă şi ea acceptase. Viaţa lui era verde. Verde pentru că i se părea că rozul e o culoare a răului, o culoare care se duce iar iubirea lor e una care durează o viaţă.

Şeful lui îşi cumpărase un restaurant la Năvodari şi pe timpul verii lucra acolo. Putea să o aducă şi pe Melania când vroia dar totuşi cineva trebuia să rămână şi în Bucureşti să aibă grijă de casă, oricum avea şi ea serviciul ei, era casieriţă la o bancă.

Când s-a terminat sezonul se gândise să-i facă o surpriză şi venise în Bucureşti cu o zi mai devreme. Să o aştepte acasă era prea banal, l-a sunat pe un prieten de-al lui taximetrist, a luat de la ăla maşina şi când a terminat ea programul era în faţa băncii, cu şapca pe cap şi ochelari de soare mari. Deghizarea vieţii. După surpriza iniţială vroia să o ducă la un restaurant unde îl cunoştea pe bucătar, fuseseră colegi, şi să mănânce acolo o cină romantică. Plan de căcat. Prima parte mersese, ea se suise în taxi şi îi dăduse o adresă de pe Decebal, nu din Pantelimon unde stăteau. O dusese de curiozitate, fără să îi spună nimic crezând că se vede cu o prietenă dar că o să il recunoască pe drum.

Două ore a aşteptat-o în faţa blocului. Când în sfârşit a ieşit, era clar euforică şi i s-a urcat iar în maşină. Nu l-a văzut că e el chiar dacă îşi dăduse jos ochelarii. Nici nu i-a zis adresa, spunea doar că e un chioşc acolo unde poate să întoarcă. Atât. Atunci a tras-o pe dreapta, s-a deschiloţat de şapcă şi a luat-o tare. Iubirea vieţii lui Melania şi-o trăgea cu băiatul directorului de bancă încă dinainte să fie ei împreună.

O dăduse afară din casă şi nu a mai vrut să o vadă. Curvă proastă.

Toate gândurile astea le îndepărtase cu mâna şi apoi le-a suflat odată cu ultimul fum de ţigară. Acum ştia ce avea de făcut. Era atât de simplu. O femeie numai bună pentru el trebuia să nu fie prea bogată sau să aibă un job bun, să fie ascultătoare şi bine crescută, să nu se ducă să se fută cu alţii. Aşa că s-a dus la masă, a tăiat o foaie A4 în 16 bucăţele şi s-a pus pe scris. Era perfect. Urma să lipească bileţelele în staţiile de autobuz, acolo le putea găsi pe cele de condiţie modestă, care să-l idolatrizeze şi care nu s-ar curvăsări să-şi urce curul într-o maşină pe care n-au meritat-o.

Una

Multe

Textul şi numele sunt ale mele, pozele-s pe bune, făcute în staţia de autobuz de la Eroilor.

Călare pe rogojina păroasă – titlu amăgitor

Rar, în zilele în care nu am mai nimic de făcut şi am timp să mă gândesc, o fac. Mă gândesc la putregai, mărăcini, Elena Farago şi fetişul pentru gândaci pe care mi l-a inspirat şi la oamenii care mişună pe lângă noi în fiecare zi în munca lor de drone, pe care rar îi băgăm în seama şi fără de care vieţile noastre ar fi cam de căcat. Mă refer bineînţeles la cei care s-au dus cu cariera spre categoria servicii vidanjare/instalatori.

S-a întâmplat să am nevoie de aportul activ al unuia din ultima categorie în buda mea, şi prin budă înţeleg baie, cadranul cadă, subcadranul sub-cadă. În ultima lună vecinul de dedesubt (stau la 9) şi-a făcut un ţel în viaţă să mă trezească o dată la două zile cel mai rar bătându-mi cu pumnii în uşa metalică şi să mă acuze că îl inund. A fost relativ amuzant la început, primele 3-4 dăţi când a urlat, l-am chemat să vină să se uite că la noi e uscat, a constatat acelaşi lucru şi în pofida evidenţei a continuat să ne acuze. Ce am înţeles din discursul lui dezlânat e că noi stăm cu găleţile de apă şi le dăm drumul pe unde apucăm pe gresie, faianţă, ba chiar şi pe coloană, cu scopul declarat să-i stricăm lui zugrăveala aia nouă şi foarte bună pe care de abia a dat-o acum 4 ani.

Fac aici o paranteză ca să atrag atenţia sexului feminin că înafară de rămăşiţele de dinozauri, care la 65 de milioane de ani sunt tinere, singura altă chestie spre care pot să tindă să semene, din punctul ăsta de vedere, e zugrăveala, care e nouă şi la 5 ani după ce a fost efectuată. Cred că pe principiul ăsta s-a inventat machiajul. Stătea Lady Jane călare pe soţul ei în cameră şi cum se uită aşa, plictisită pe pereţi, şi-a dat seama că în aceeaşi cameră s-a născut şi a crescut iar Lady Mary, mult stimata mă-sa, zugravise cu vreo 20 de ani înainte s-o expulzeze violent în lume. Şi s-a gândit ea, monologând pe ritm: ‘Cât de pozitiv minunat –hrmpf – arată zidurile, chiar şi la – hrmpf – 40 de ani după ce le-au – hrmpf– zugrăvit ultima oară. Oare nu se – hrmpf – poate face ceva similar şi pentru – hrmpf– faţa mea? Nu mai e ce-a fost şi mă miră – hrmpf – că John mai e atras de mine la 3 ani – hrmpf – după ce ne-am căsătorit. Cred că de asta – hrmpf – japonezele alea au mufarina albă complet, – hrmpf – îşi bagă faţa în fiecare dimineaţă în – hrmpf – găleata cu var stins’.

Revenind la vecinul de jos, ca toate înjurăturile mele dintre orele 7 – 12 AM, zugrăveala lui proaspătă de 4 ani suferea intens şi se îngălbenea pentru că noi, în mişelia noastră ne spălam şi după aia îi udam lui pereţii intenţionat. Şi în bastardoşenia care ne caracterizeaza nici măcar nu ne-a trecut prin cap să nu mai facem duşuri, soluţia de bun simţ la care el se gândise. Oricum, din cauza că beşină-lungă ăsta a insistat atât de mult încât am început să visez că bate cu pumnul în uşă şi să mă trezesc stresat realizând că e doar vecinul de alături care îşi bate nevasta/fata/câinii, am chemat proprietarul să îşi dea şi el cu presupusul. Părerea lui are cam aceeaşi greutate cu a mea pentru că el lucrează într-o bancă dar ne-am băgat amândoi să tragem, împingem şi repoziţionăm garnituri până când ce nu era stricat s-a, iar el a trebuit să cheme un instalator să repare.

Instalatorul, acest slujitor al omului fără limite, suflet debordând de informaţii şi bunăvoinţă. Din cauza mustăţii şi grosimii gâtului semăna cu două lucruri, nu m-am hotărât exact cu care din ele mai mult, ca să pot reduce mai mult lista la un singur item. Arată fie ca o morsă cheală, fie ca un penis cu mustaţă de morsă.

Cum s-a băgat el acolo, în subsolul căzii (zidită, bineînţeles) şi se învârtea şi agita pe covorul păros de pe jos care-mi gâdilă talpile când mişun, mi-am dat seama că probabil face jobul ăsta de multă vreme. Cu mâna până la umăr în mijul vanei  încerca să îşi găsească poziţia de confort maxim ca să stea şi să o frece mai mult pentru că era plătit la oră. Profesionistului de el i-a luat 45 de minute să confirme ce urla vecinul de la 8 de o lună şi stabilisem eu şi proprietarul în cele 3 ore de mânărit prin întuneric şi anume: ‘curge de undeva.’ Încă o ora şi un sfert mai târziu a anunţat mândru de dânsul că a schimbat 2 garnituri şi că ‘nu mai cură’. Era greu să te înţelegi cu Moş Penisache, vorbea de parcă şi le-avea în gură şi mi-au trebuit câteva minute să înţeleg că el când spune prea plin se referă la supra-plin (treaba aia prin care se duce apa când trece de un anumit nivel, ca să nu dea pe-alături) şi nu la ţeava de plastic de sub cadă de care se ţinea.

Chiar dacă l-a plătit proprietarul când au plecat, după 5 minute era înapoi pentru că îşi uitase convenabil toate actele şi stătea în pragul uşii cu mâna-ntinsă şi un zâmbet milog, de parcă mai vroia ceva de la noi. Numai din cum arăta nu părea să fi făcut o treaba prea bună aşa că trezirile explozive cel mai probabil vor continua. Pentru că vecinul e un fixist beşinos care se plictiseşte în casă şi nu înţelege că atâta timp cât nu îi e apa de-un deget şi-i pluteşte covorul nu ar trebui să mă deranjeze din somnul de frumuseţe.

Beteşuguitorul. Dorel Beteşuguitorul

Dacă tot s-a terminat acum vreo săptămână şi porcăria cu Alexandra Stan care şi-a luat-o de la impresarul ei ca să se poată după aia erija în purtătoarea de cuvânt a tuturor femeiurilor bătute de bărbăţoii care le-au luat în primire si au semnat pentru ele, pot să zic şi eu ceva de ea. Adică nu de ea direct ci de situaţie, că mi se pare cam confuză şi părtinitoare împotriva cum l-o fi chemând pe ăla. Dar să începem pe după ceafă, cu inceputul:

Dorel Beteşuguitorul nu mai e om. Demult, când societatea se împărţea în vânători şi culegători şi varianta cealaltă, era căpetenie peste toată gloată masculină. Stătea pe tronul lui făcut din craniul unui pterodactil şi predica tuturor bărbaţilor ce înseamnă să ai ouă şi cum să te asiguri că numărul de ouă din casă nu creşte în nici un caz de-a lungul timpului, indiferent de numărul membrilor familiei. În vremurile de care vorbesc încă nu se făcuse trecerea la organizarea matriarhală care ne-a aruncat din perioada de renaştere a preistoriei în evul său mediu. Bărbatul era bărbat şi femeia se aciua pe lângă casa omului şi avea grijă de el că de nu…!

Lui îi este atribuită şi una din replicile cele mai de succes ulterioare corecţiei fizice aplicată de un bărbat unei femei, şi anume ‘aia nu a fost bătaie, doar glumeam’. Sau, după cum îi zice şi numele, ‘doar şuguiam’. E incert dacă Beteşuguitorul este cu adevărat numele său, de la care a pornit totul într-un mod predestinat sau dacă, dimpotrivă, e o poreclă asumată ulterior şi bazată pe munca acestuia de-o viaţă.

Părul lui era lung, ca părul tuturor în timpurile acelea când cele mai tăietoare obiecte erau nişte bâte cu care se aplica clasică lovitură ‘na’uneche’ animalelor care fuseseră marcate pentru hrană. Tot cu ajutorul aceloraşi ustensile se făceau şi muncile adunătoare, de genul strânsului de muşeţel sau a zmeurei: se bătea la plantă până renunţă la fructele iubirii a doi albinozauri, respectiv se lăsa frunzaceea în moarte clinică dacă avea nesăbuinţa să înţepe omul cavernă.

Dorel Beteşuguitorul a transces morţii. După ce trupul lui pământesc a expirat şi a început să se împută, învăţătura sa s-a propagat prin intermediul învăţăceilor în toate colţurile pământului şi poveţele îi pot fi ascultate până în ziua de azi prin zonele rurale, unde tradiţiile sunt respectate cu sfinţenie. Până şi în metropole se mai regăsesc mici comunităţi care îl venerează şi merg pe calea sa, cu întâlniri regulate prin locuri necunoscute publicului larg. Unii cercetători ai New World Order, filiala România şi Illuminati Buhuşi consideră că reclamele la coniacul Unirea au fost concepute cu scopul de a îl face pe Dorel mai accesibil maselor şi de a-i prezenta câteva din faţetele care ar atrage noi discipoli. Odată cel care a urmărit reclama ajuns într-un locaş unde se serveşte Unirea i se face şi iniţierea în culta lui Dorel Beteşuguitorul, cu tot ce implică acest proces.

Reprezentanţii oficiali – predicatorii – pot fi recunoscuţi uşor pe stradă sau în locurile unde profesează după bărbile neîngrijite şi o unealtă concavă pe care o ţin în mână şi o vântură înspre interlocutori degajând un miros înţepător/dulceag. Vocea lor e uşor cântată şi din acest motiv nu e mereu inteligibil mesajul însă de obicei se poate deduce din context. Nu de puţine ori ei susţin că trăiesc din mila oamenilor când de fapt au venituri şi afaceri proprii obscure. Hainele sunt largi, ca de împrumut, în varianta pentru portul de zi cu zi nu sunt zorzoane dar acestea apar când sunt ocazii speciale sau duminică, ziua clasică de propovăduirea a cuvântului Dorelian.

Urmaşii lui sunt printre noi. Nu pot fi deosebiţi de alţi oameni prin caracteristici fizice speciale, Lombroso mânca căcat. Unii se poartă la costum iar alţii cu ce au prin casă. De obicei se ajunge la starea de necesitate a lui Dorel când există un moment de cumpănă în viaţă şi trebuie luată o decizie care va influenţa în mod iremediabil viitorul; alt motiv de întoarcere a feţei spre dânsul ar fi supărările mari. Dorel Betesuguitorul e acum un mod de viaţă, un izvor de cunoştinţă şi o stare de a fi.

Mesajul e simplu: dacă nu e cum vrea bărbatul, să se facă să fie cum vrea bărbatul, alternativă nu există decât cu repercursiuni de natură violentă şi cu aplicare imediată sau la prima întrevedere. Impresarul Alexandrei Stan e doar unul din radicalii care au vrut să îi facă mesajul public. Nu e vina lui, e vina tradiţiei în care a fost crescut.