Poveste otrăvită

Am nevoie de tine dar e prea târziu. Am nevoie de tine în fiecare zi şi am nevoie de tine în fiecare noapte. În unele ai stat lângă mine, în altele am stat în tine, înfipt cât de adânc pot să intru. M-ai completat, împreună eram o echipă de neoprit iar dezmierdarea ta fină m-a ajutat să trec peste orice obstacol care mi-a apărut în faţă.

Vara, când era foarte cald, mă înţelegeai şi nu aveai nimic împotrivă să nu stăm lipiţi unul de altul; uneori iarna mă strângeai atât de tare încât îmi opreai circulaţia. Eu nu m-am plâns niciodată pentru că ştiam că aşa îmi arăţi cât de mult ţii la mine.

Imi amintesc de când mergeam împreună pe lângă Cişmigiu şi am văzut o scenă parcă desprinsă dintr-o listă de poze motivaţionale cărora de altfel nu le văd rostul: bătrânul care dormea pe cartoane iarna, aproape albastru de frig dar care ţinea la piept un câine pe care îl învelise. Faptul că am împărtăşit acest moment ne-a unit, cred eu, mai mult decât ar fi putut-o face orice altceva pentru că eram doar noi şi vântul pe stradă. A fost un anotimp foarte fericit pentru noi iarna aia. Îţi plăcea când te puneam pe calorifer şi apoi când ne cuibăream să îmi dai căldura pe care o adunasei. Chiar şi după ce ieşeam în viscol o mai puteam simţi pe piele, mult după ce nu ar mai fi trebuit.

Ştiu că uneori în graba mea fără motiv spre lucruri neimportante în viaţă te-am luat mai tare dar asta doar pentru că însemnai atât de mult pentru mine. Trebuia să ai încredere că ştiu ce fac şi că e bine. Îmi pare rău dacă ai simţit că te-am călcat în picioare dar în acele momente nu aveam alte opţiuni.

Ai fost mult mai importanta decât oricare altele, ele nu m-au înţeles ca tine şi ce credeam eu că e dragostea dintre noi s-a deşirat, încet dar sigur, până când nu a mai rămas nimic şi a trebuit să o luăm fiecare pe alt drum. Singurul lor merit e că m-au făcut să ştiu ce vreau şi astfel să te găsesc.

În magazinul în care ne-am întâlnit nu te-am remarcat din prima, erau altele care ţipau după atenţie. Unele mai mari, altele mai mici sau mai pline de culoare însă nici una nu era pe gustul meu – nici una nu era tu. Stăteai mai în spate, nu încercai să ieşi în evidenţă pentru că ştiai, cum ştiam şi eu, că puţină răbdare rezolvă multe şi că nu trebuie să încerci să te dai peste cap în căutarea de atenţie ca să te vadă persoană potrivită. Cred că asta m-a atras iniţial, că păreai neîntinată; că atunci când te-am atins ai tremurat ca şi cum eu aş fi fost primul om care pune mâna pe tine. Ştiu că nu era adevărat dar mereu mi-a plăcut să cred asta.

Din când în când îţi plăcea să îmi laşi urme pe piele, mici amintiri care să nu mă lase să uit în nici un moment când nu te aveam lângă mine că totuşi erai în viaţa mea. Trebuia doar să îmi îndrept privirea spre ele şi imaginea ta îmi revenea caldă în suflet. Alteori, când nu eram atent cu tine mă plesneai uşor, cât să îmi amintesc să am grijă mereu.

Stau acum în faţa a ce a rămas din tine – de fapt ce a rămas din noi. Fără tine nu sunt complet şi după accidentul acela aşa va trebui să rămân. O singură secundă şi gata, tot ce aveam nu mai există. Când s-a întâmplat am simţit, ca în toate clişeele, cum timpul încetineşte şi, poate ciudat, că dacă nu s-ar fi mişcat secundarul atât de lent poate aş fi putut să fac ceva. Acum e prea târziu, pot doar să te strâng în braţe şi să îmi iau rămas bun cu lacrimi în ochi.

Pereche preferată de şosete, de ce te-ai rupt?

Intensitate si concentrare romantico-dramatică în D minor *

Într-o conversaţie ca de la om la floare sau de la floare la animal neatent am făcut sâmbătă greşeala să îmi deschid sufleţelul neîntinat şi să-i povestesc Floricioaicei cum stabileam eu când eram în şcoala generală exact de care din plaja de oferte feminine îmi plăcea, urmând a-mi canaliza toată lipsa de pricepere şi tehnică în ale agăţatului spre dânsa, recte aşteptatul de melodii slow pe la zile de naştere şi după aia strânsul de gât cu cureaua a curajului să le invit la dans şi să sufăr ca un viţel fără să zic nimic pe tot parcursul melodiei, ca după aia să pot să îmi plâng sub plapumă de milă că ‘viaţă crudă, de ce nu m-a vrut’ când eu mi-am manifestat clar disponibilitatea sentimentală atunci când mi-am făcut praf orgoliul şi am întrebat-o pe gură şi nu prin vreun bileţel dacă vrea să suferim în comun pe Careless Whispers sau orice altă melodie era în playlist în seara respectivă, pusă neîndoios de mine acolo findca avea nişte cuvinte cheie la care ea trebuia să vibreze şi să îşi dea seama de sentimentele mele, un plan pe care de altfel eu îl respectam iar ele nu. Goana disperată după un punct se opreşte aici, ne tragem olecuţă răsuflarea, totul de mai sus fiind numai o frază meşteşugită ca să nu mai aveţi aer de nerăbdare în aşteptarea povestirii.

Între clasele 5-8 am avut o multitudine de iubite numai cu numele şi vreo 2-3-4, nici nu mai ţin minte exact câte cu fizicul. Iubitele din categoria întâi nici nu ştiau că îmi sunt iubite şi se succedau ca atare, fără să le pese de sentimentele mele nobile şi fără să, oroare, dea vreun semn nepromptat spre mine că da, şi ele mă sentimente calde multe. Eram, cum sunt şi acum, foarte bine ancorat în meandrele realităţii şi ştiam că dacă fetele nu se manifestă înspre mine, aruncând cu muţunache moi fără să le zic nimic, atunci nu merită să le spun ceva despre ce sâmţăsc eu. În zilele curente sufăr de aceeaşi boală, numai că la nivelul adecvat vârstei: fac chestii în linişte şi întuneric (nu aia!) şi apoi mă aştept să fie remarcate, ba chiar recompensate fără să dau eu nici un semn.

Iubitele pe care le-am avut şi fizic s-au bucurat de toate beneficiile pe care le-am putut duşui peste ele: poezii, ciocolată, sucuri, urşi şi căţei de pluş. Ba chiar una dintre ele a primit un trandafir cu marginile petalelor aurite, pe care i l-am prezentat în ziua de 14 februarie sau 8 martie, nu contează – era frig, când eram de serviciu pe şcoală şi am scos-o de la o oră cu directorul ca să i-l ofer. Atât de mare era dragostea mea. Neţărmurită, aş putea zice. Acum ştiu că ‘fizic’ poate e un cuvânt prea mare, ce înţeleg eu prin el e că ne-am ţinut de mâinile transpirate şi poate chiar pupat. Pe gură!

Metoda prin care hotăram care dintre potenţialele alese ale inimii vor fi reduse la numărul de una şi pentru ea să sun la Radio să-i dau dedicaţii dar să închid când intram în direct era simplă. Cred că ar trebui să precizez că asta se întâmpla doar după ce fata care fusese titulară de drept între buturile inimii mele îmi greşea în vreun fel. Cel mai des nu-mi împărtăşea împărtăşirea sentimentelor pe care i le înmânam în scris, uneori cu căsuţe de bifat, de cele mai multe ori însă fără să cer vreun fel de feedback într-un ‘deal with it‘ autohton. Ţin să subliniez aşadar că asta se întâmpla numai şi numai când eram faultat în sentimente, în rest eu fiind foarte statornic şi monogam în dragostele mele pentru ele toate, individual pe rând.

Puneam o melodie tristă în surdină, la casetă înregistrată de la acelaşi radio de mai sus şi îmi spuneam în gând numele tuturor fetelor din clasă care numai în mintea mea năzuiau la statutul de iubită şi erau compatibile cu poziţia menţionată. Începeam cu obiacta sentimentelor mele din ultima perioadă, ca să am o linie de bază pe care orice nouă candidată să trebuiască să o depăşească, după care le ziceam pe restul, rar, ca să aibă timp să-mi reacţioneze inima. La care bătea mai tare – aia era! Dilema era rezolvată şi începeam să văd ceva drăguţ pentru care merită iubită în absolut orice făcea.

Privind în urmă, evident, realizez că abordarea mea faţă de ele, fetili din viaţa proprie, nu s-a modificat prea mult pe parcursul timpului. Până hăt târziu în clasa a 11-a am tot boit (adică privit ca boul, evoluând astfel din viţel) după cine s-o fi nimerit să fie centrul universului meu sentimental, Hera pentru Zeus din mine, Calea pentru Lacteea mea. După care am învăţat cuvinte şi totul a devenit mult mai uşor.

* Careless Whispers e în D minor.

Lupta dintre Sexe – Partea I

(a nu se confunda cu lupta dintre sexuri in nici un caz!)

Hotarat, e un razboi. Ei impotriva ele, cu particularizarile evidente.

Totul incepe la varsta aia frageda la care totul e o poveste (mai demult), sau o aplicatie pe un film de dragoste (mai nou). Ei citesc Bravo Girl si Coolgirl pe ascuns, ca sa vada ce sa aprecieze la ele (cercei si alte cacaturi dintr-astea) si ajung fara indoiala la pagina de sex (de fapt exact acolo deschid revista) si inteleg printre randuri ca daca vor sa ii ajunga in chiloteii bufanti (mai demult) sau chilotii tanga (mai nou, desi sunt varste la care ar trebui interzisi) trebuie sa fie romantici sau (insa de preferinta si) sa aiba ce sa arate. De aici biletele cu intalniri pe dupa dud (sau in spatele scolii sau in cel mai de fite bar, locatia exacta depinde de cei implicati), tinutul timid de mana si primul sarut furat. Nu vorbesc aici de cei si cele care stiu ce vor, stiu cum se ia si stiu cand, vorbesc de chestii sentimentale (dom’le). Ele asteapta sa fie cucerite, poarta chestiile prezentate in reviste ca sa placa unui anumit baiat, vorbesc cu prietenele lor si trec peste planul de bataie de 100 de ori inainte sa ii raspunda la biletelul sus numit. Urmeaza emotia primului sarut, si in cazul unei experiente neplacute si depinzand de cat de important e baiatul respectiv, repetarea sau nu.

Definitii:

  1. Ei duc o lupta de gherila, planificata mai mult dupa ureche, fara un comandament superior care sa decida cum sunt trimise fortele in lupta. Pufani.
  2. Ele au statul major pregatit in orice moment, totul e facut cu precizie aproape chirurgicala, isi permit luxul sa se prezinte la batalie sau nu, stiind ca intotdeauna va exista o alta zi de lupta.

Perioada a doua a razboiului, cand totul e foarte clar pentru abmele parti combatante, incepe nu mult dupa prima si este o continuare logica. Ei, bazandu-se pe experienta deja dobandita, incearca sa modifice strategiile si sa le adapteze la fiecare camp de lupta in fata caruia se afla. Un compliment spus la timpul potrivit este echivalentul unui carpet bombing pe liniile de aprovizionare. Grupuri de luptatori se aduna si fac schimb de experienta, uneori facand si schimb de campuri de bataie. Aceasta ultima actiune este discutata obligatoriu, dar pe scurt, decizia fiind luata in urma unei deliberari interne prelungi. Incep sa apara si armele profesioniste, pentru ca nici un razboi de o asemenea magnitudine nu se poate duce fara transport sau buncare. De preferinta transportul sa fie asigurat cu mijloace proprii de la o anumita varsta in sus, la fel ca si buncarele, dupa regula un om/buncar. Ele au trecut deja prin cateva infrangeri, si au invatat din fiecare, se formeaza un grup de control mai restrans decat Marele Stat Major descris in etapa precedenta. In functie de experienta si gradul de materialism, 2 divizii sunt formate, Motorizate si Infanterie. Marea diferenta fata de mai inainte este ca acum ele stiu ca trebuie sa iasa la lupta si mai stiu ca batalia pe care o duc e una defensiva. Scopul final pentru fiecare este inchiderea fortei atacatoare intr-un asa zis buzunar creat in principiu prin aplicarea stravechii tactici a lui Hannibal de la Cannae*: retragerea centrului fortelor armate (o intalnire, doua), distragerea inamicului (un sarut, o fusta) si in acelasi timp avansarea flancurilor (diferit de la caz la caz, simtul umorului fiind un exemplu) si apoi inchiderea buzunarului. Singurul rezultat posibil in cazul in care tactica reuseste este o predare totala si neconditionata => relatie de lunga durata.

Similitudini cu al doilea razboi mondial:

  1. Ei: Blitzkrieg warfare.
  2. Ele: Strategia rusa, din razboiul mondial amintit: prelungirea luptei pana cand victoria este posibila prin slabirea fortelor adversarului.

Nota: Spre deosebire de prima faza, acum ei isi permit sa renunte la batalie pentru a incepe alta, existand chiar varianta de lux de a lupta pe mai multe fronturi.

Poate candva va urma si partea a II-a

–––––––––––––––––––––––––––––

* Reprezentare grafica a rezultatului tacticii folosite de Hannibal la Cannae: