Caracterele adevărate fac o chestie deşteaptă când există posibilitatea să rămână în memoria colectivă pentru ceva: dau vina pe alţii, în caz că treaba respectivă nu iese bine. Frederick R. Barnard a fost un manager de advertiseri sau un manager advertisorial pe la începutul secolului în New York şi el a găsit un filozof japonez pe care să-l învinovăţească pentru cuvintele din cauza cărora ne amintim de el. Foarte convenabil, zic, să dai o sursă atât de ambiguă dar tot ce e oriental e automat adânc pentru că ăia cu ochii la 45 de grade au nevoie de o altă profunzime a perspectivei ca să vadă lucrurile faţă de noi ăştia care tindem spre 0 (grade).
Şedea Fred într-o zi, cu picioarele pe biroul propriu, cum se cade unui manager, şi scârmându-se cu arătătorul în nas a hotărât că cică o poza face cât 1000 de cuvinte, direct interesat de faptul că de acum înainte dacă nu am inspiraţie o să pun o dată la câteva zile o poză jumate, că pe la 1500 de cuvinte bate media postărilor. Precum am zis, aşa să şi intre în producţie dar nu de-acum, pe mai încolo!
•••
Unii oameni ar crede, dar eu nu sunt printre ei, că de la un punct încolo începi să îţi dai seama că în limba română sunt anumite litere care se pronunţă diferit în funcţie de căciuliţele şi virguliţele adiacente sau chiar de deasupra şi dedesubt. Pentru majoritatea de pe vremea mea punctul ăsta se izbea cam cu un an înainte de clasa întâi, cel târziu în clasa a doua. Mi-a dat de înţeles Andreea Esca într-o conversaţie pe care o aveam, eu pe canapea şi ea în faţa mea, pe sticlă, că România a ajuns pe ultimul loc în Europa la alfabetizare şi că sunt mulţi, hăt până-n vreo 30% din pruncii de pe băncile şcoliceului care nu ştiu să citească şi implicit să scrie.
Ce legătură are asta cu diacriticele? Păi evident, oamenii care nu ştiu să le folosească după ce termină o facultate aşa, neştiutori şi luându-şi numai examenele orale pentru că în vorbire diacriticele nu se văd, se simt, ajung să fie obligaţi să îşi câştige o pâine, un iPod, un Audi la mâna a doua muncind. Şuvoiul de tineri absolvenţi se îndreaptă-ntâi spre advertising, că acolo nu e cu calcule şi ‘aflaţi dublu-ş din ecuaţia:‘ deci pare a fi mai simplu. După ce se umplu de stagiari firmele de PR şi advertising valul se răsfrânge cu urmări la fel de grave în alte domenii care nu sunt relevante pentru acest text.
Am primit mailul de mai sus din care am pregătit pentru vizionare doar titlul ca să nu carecumva să fure alţii conţinutul şi să mă lase me mine cu gura apându-mi. Eu sunt pregătit pentru paste dintotdeauna, ele fiind una din mâncărurile mele preferate. De preferat bologneze, că am băgat de-a milaneze de mi s-a acrit în ultima vreme fiind singurele pe care ştiu să le fac şi-mi ies. Dar uite cum din cauza DTpiszdelor (refuz să cred că un bărbat nu şi-ar fi dat seama) limitate la setările de bază şi fără limba română în, ciudat, România, mi-e foame. Acum ar fi frumos din partea lor să îmi comande o porţie de paste începând de mâine până pe la Sf. Aşteaptă ca să nu fie publicitate falsă şi amăgitoare.
•••
Oamenii îşi cumpăra haine noi pentru că ei vrea să să fută şi pe cât posibil alţii pe ei că suntem nişte leneşi tăţi fără excepţii. Jaba zice vreuna că ea dă banii pe o rochie pentru ca că să se simtă bine în pielea ei, tot în pielea ei şi-ar dori dânsa să vrea să intre şi altul pe care prin vederea stofei să-l convingă că ea e cultă şi că merită introducerea.
Acestea fiind zise, mi-am luatără imediat după salariu o cămeşă, să am ce să pui pe mine în vederea prezentatului la teatru, unde să ocup un loc cu faţa spre scenă şi să mă râd sonor. Nu sonor ca un delfin dar aproximativ, asemănarea nu e foarte deplasată decât dacă ne gândim la ochi pentru că nu am văz’t până acum nici un animal marin cu ochelari.
Viaţa delfinilor e cu mult mai bună decât a oamenilor. Au aceleaşi bucurii, şi anume sexul de plăcere, fără nici un fel de alte probleme specifice nouă, şi când spun nouă mă includ şi pe mine. Asta ca un fel de paranteză fără ().
Piesa pe care am înghiţit-o cu gogâlţuri de cafea şi destule icnete de râs fu O piesă deşănţată, la Godot într-o anume regie şi cu anume actori (care pot fi găsiţi prin dare de click pe link). Singura treabă pe care chiar ţin morţiş să o zâc e că da, dom’le merită să-ţ’ pui pampeon şi să te mai tragi pe la teatru din când în când deoarecăci şi actorii e oameni şi te face să te hăhăi. Textu’ e semnat de una din actriţe aşa că-i nou şi original într-o ţară veche şi Pont(a)ificată în plagiaturi.
•••
Cred că e din nou cool să îţi iei chestii de la Apple. Am trecut prin perioada în care le deţineau numai puţini oameni, după aia, încurajaţi de numărul care părea a fi constant mic tot mai mulţi au sărit să-şi cumpere un măr, mai de ascultat, mai de vorbit la şi cu el. S-a ajuns la un platou (de mere) în care acum aveau mulţi aşa că a luat-o iar la vale, ceea ce ne aduce în prezent. Pentru publicitatea asta deloc mascată accept ca formă de plată orice fel de Book Pro produs dupe 2012. Că-i făcut pe vapor, că-i udat cu sânge nu mă interesecţionează, laptop să fie. Sau oi tabletă, nu-s lacom. Nu, nu mi-a tras-o auto-corectatorul, aşa am vrut să scriu pentru că plecând de la piese silconate şi ajungând tot la dânsele în sensul de oile de la televizor, aş vrea să văd o oaie la tabletă, cam ce mănâncă oamenii supra-extra-tereştri in racheţile lor. Da’ să nu se înţeleagă greşit, accept şi un iPad.
•••
Stăteam şi mergeam (în acelaşi timp, deci) din link în link (se îngroaşă gluma) şi am dat peste o reclamă care se holba la mine cu ochi reci transmiţând un singur mesaj : ‘fraiere, te-am făcut’. Site-ul e ăsta, complet cu fix prima poză de care vorbesc, aia la Monor.
Ca un sclav al advertisingului ce sunt, eu beau lapte pentru că am văzut că dacă vreau să ajung în NBA te-ntreabă la intrare şi Zuzu e alesul pentru că sună într-un fel şi a avut o reclamă în acelaşi fel iar eu eram opus dar îl consumam ca hipsterii, ironic, înainte să fie asta la modă. Însă oamenii care fac hypermarketurile nu sunt ei proşti degeaba, ca mine, conform proverbului (prost să fii, noroc că sunt), ei pun într-un singur loc toţi lapţii pe care îi au, na fraiere, decide. Ani întregi a fost o alegere uşoară, pentru că aveau Zuzu dar în ziua în care nu mai era mi-am dat seama că sunt total nepregătit de viaţă sau şcoală să iau o decizie informată în legătură cu ce alt lapte să-mi procur spre ingerare şi calcificare imediată.
Pus dintr-o dată faţa în faţa cu libertatea (câh!) de a alege şi fără criterii disponibile m-am gândit eu în mintea mea şocată de situaţie că cel mai bine aş face să încep să citesc de pe cartoanele de lapte şi că probabil acolo voi găsi destule informaţii. De asta am murit noi la revoluţie, ca să avem libertatea de a alege. Nu ştiu exact ce mă aşteptam să descopăr înafară de ‘Lapte. Făcut din: lapte. Poate conţine urme de arahide,’ dar fără să vreau am picat în capcana de care vorbeam mai sus: m-am făcut vulnerabil la advertising (dublu-câh!).
Primele câteva cutii erau banale dar am ajuns la Monor, care incidental e şi numele fostei mele profesoare de matematică din liceu, o femeie cu care m-am înţeles pe direcţia lui nu aşa că pleca din start cu handicap. Asta ca să nu zic că era şi cu vreo 30% mai scump decât celelalte pentru că dacă zic că era cu un leu mai mult nu se înţelege destul de bine diferenţa. ÎNSĂ! când am apucat să citesc povestea tristă care era pe spatele cutiei mai-mai că mi-au dat lacrimile gandindu-mă la sărăcii oameni care nu au multe înafară de vaci cu lapte şi care ar fi bucuroşi, dacă treci pe acolo, numai să te opreşti să stai puţin de vorbă cu ei.
Am încercat să găsesc o cutie de lapte Monor să-i fac o poză să demonstrez parşivenia cu care a fost exploatat sentimentul de milă şi două saptamani, trei hypermarketuri şi vreo 20 de magazine de cartier mai tarziu n-am reuşit.
Da, m-au lovit în sentimenţi şi l-am cumpărat. A fost bun. Nu cu 30% mai bun dar bun.
Blog dă Vlad 