Poveste otrăvită

Am nevoie de tine dar e prea târziu. Am nevoie de tine în fiecare zi şi am nevoie de tine în fiecare noapte. În unele ai stat lângă mine, în altele am stat în tine, înfipt cât de adânc pot să intru. M-ai completat, împreună eram o echipă de neoprit iar dezmierdarea ta fină m-a ajutat să trec peste orice obstacol care mi-a apărut în faţă.

Vara, când era foarte cald, mă înţelegeai şi nu aveai nimic împotrivă să nu stăm lipiţi unul de altul; uneori iarna mă strângeai atât de tare încât îmi opreai circulaţia. Eu nu m-am plâns niciodată pentru că ştiam că aşa îmi arăţi cât de mult ţii la mine.

Imi amintesc de când mergeam împreună pe lângă Cişmigiu şi am văzut o scenă parcă desprinsă dintr-o listă de poze motivaţionale cărora de altfel nu le văd rostul: bătrânul care dormea pe cartoane iarna, aproape albastru de frig dar care ţinea la piept un câine pe care îl învelise. Faptul că am împărtăşit acest moment ne-a unit, cred eu, mai mult decât ar fi putut-o face orice altceva pentru că eram doar noi şi vântul pe stradă. A fost un anotimp foarte fericit pentru noi iarna aia. Îţi plăcea când te puneam pe calorifer şi apoi când ne cuibăream să îmi dai căldura pe care o adunasei. Chiar şi după ce ieşeam în viscol o mai puteam simţi pe piele, mult după ce nu ar mai fi trebuit.

Ştiu că uneori în graba mea fără motiv spre lucruri neimportante în viaţă te-am luat mai tare dar asta doar pentru că însemnai atât de mult pentru mine. Trebuia să ai încredere că ştiu ce fac şi că e bine. Îmi pare rău dacă ai simţit că te-am călcat în picioare dar în acele momente nu aveam alte opţiuni.

Ai fost mult mai importanta decât oricare altele, ele nu m-au înţeles ca tine şi ce credeam eu că e dragostea dintre noi s-a deşirat, încet dar sigur, până când nu a mai rămas nimic şi a trebuit să o luăm fiecare pe alt drum. Singurul lor merit e că m-au făcut să ştiu ce vreau şi astfel să te găsesc.

În magazinul în care ne-am întâlnit nu te-am remarcat din prima, erau altele care ţipau după atenţie. Unele mai mari, altele mai mici sau mai pline de culoare însă nici una nu era pe gustul meu – nici una nu era tu. Stăteai mai în spate, nu încercai să ieşi în evidenţă pentru că ştiai, cum ştiam şi eu, că puţină răbdare rezolvă multe şi că nu trebuie să încerci să te dai peste cap în căutarea de atenţie ca să te vadă persoană potrivită. Cred că asta m-a atras iniţial, că păreai neîntinată; că atunci când te-am atins ai tremurat ca şi cum eu aş fi fost primul om care pune mâna pe tine. Ştiu că nu era adevărat dar mereu mi-a plăcut să cred asta.

Din când în când îţi plăcea să îmi laşi urme pe piele, mici amintiri care să nu mă lase să uit în nici un moment când nu te aveam lângă mine că totuşi erai în viaţa mea. Trebuia doar să îmi îndrept privirea spre ele şi imaginea ta îmi revenea caldă în suflet. Alteori, când nu eram atent cu tine mă plesneai uşor, cât să îmi amintesc să am grijă mereu.

Stau acum în faţa a ce a rămas din tine – de fapt ce a rămas din noi. Fără tine nu sunt complet şi după accidentul acela aşa va trebui să rămân. O singură secundă şi gata, tot ce aveam nu mai există. Când s-a întâmplat am simţit, ca în toate clişeele, cum timpul încetineşte şi, poate ciudat, că dacă nu s-ar fi mişcat secundarul atât de lent poate aş fi putut să fac ceva. Acum e prea târziu, pot doar să te strâng în braţe şi să îmi iau rămas bun cu lacrimi în ochi.

Pereche preferată de şosete, de ce te-ai rupt?

Anunțuri

2 răspunsuri la „Poveste otrăvită

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s