Jenant

În lungile nopţi în care nu sunt lipit în simbioză cu desktopul meu citind cine ştie ce chestii dubioase pe interneţi sau prin vreun joc (Leisure Suit Larry cineva?) dar mă auto-transpir învârtindu-mă în pat de nesomn îmi vin înapoi toate căcaturile jenante pe care le-am făcut. Am mai folosit cuvântul şi altă dată dar acum chiar e cu sensul lui – jenante. Unii oameni îşi fac memeuri că nu pot dormi pentru că îşi aduc aminte de toate deciziile proaste pe care le-au luat de la descălecarea din barză şi până în prezentul naraţiunii, eu îmi amintesc altele:

Cum am bulgărit-o o dată pe o colegă într-a 5-a, tandru, toţi băieţii din clasă, de a venit maică-sa a doua zi la şcoală şi împreună cu diriginta ne-au ţinut morală că era fetiţă udă până în chiloţi. Eram prea mici să ne dăm coate şi să râdem dar eram fix la vârsta la care să ne simţim prost şi să ne fie frică să nu ne pârască la şedinţa cu părinţii.

•••

Cum altă dată, pentru că eram ultimul care vorbise cu aceeaşi colegă, printr-a 6-a, am fost acuzat de aceeaşi maică-sa că i-am pus un prezervativ folosit pe ghiozdan, pe care l-a văzut de abia când a ajuns acasă (eram nevinovat). De parcă şoarecii de-a 6-a umblă cu un set de prezervative folosite după ei şi când nu e atentă una – PAC – i l-au lipit în păr sau pe ghiozdan, să vadă tot oraşul ce preocupări are fata. Frica să nu fiu pârât pe nedrept la şedinţa cu părinţii.

•••

Cum am chiulit într-a 8-a toată clasa la Germană, ne-am întâlnit cu profesoara pe drum şi după aia ne-am dus la alt liceu în ora aia să jucăm un baschet – băieţii – şi croşetăm o bârfă fină – fetele. Un bulangiu ne-a scris numele complete tuturor, pe o bancă de acolo, să se vadă cine a fost si jena faţă de profesoară si paznicul care ne-a dat drumul pe teren.

•••

Cum într-a 9-a eram cu o tipă şi m-am combinat pe NV cu alta care din cauza iubirii pe care mi-o purta a găsit şi cum să mă despart de prima printr-o modalitate care să mă facă să ies bine. A doua trebuia să prezinte un proiect despre fantome de sinucigaşi la ce-căcat-oră-ar-cere-aşa-ceva, atunci nu m-am întrebat dar acum îmi fac probleme, şi a venit legată cu fâşii falfainde la încheieturi. In character adică. Mi-a spus să-i zic ăleia cu care eram că am fost ameninţat că dacă nu mă despart de dânsa şi mă combin cu Bandaj Plus, ea se sinucide, că deja a încercat o dată şi au găsit-o prea devreme dar a doua oară o să-i iasă. Că eu de fapt o iubesc pe ea, prima, dar că nu vreau să am o sinucidere pe conştiinţă aşa că împotriva fiinţei mele trebuie să ne despărţim şi să mă combin cu a doua. Nu mi s-a părut deloc psihopat planul, l-am executat cu brio, am stors şi o lacrimă de adio cât mâncam chipsuri Chio într-un Renault Clio. Ultimele două nu-s adevărate dar am vrut să fac nişte rime AlexVelesciene.

Jena a fost a doua zi după scena despărţirii când eram deja de mână cu ‘sinucigaşa’ şi ne-am întâlnit cu de-acum fosta, care i-a admirat pielea fină de pe încheieturi. Fină, albă şi fără nici un fel de urme de tăieturi.

•••

Cum m-a oprit poliţia să mă legitimeze la 3 dimineaţa când plecasem după prietena mea de atunci (alta de aia de mai sus) care mă trezise cu un mesaj că ea a plecat şi nu se mai întoarce. Era iarnă, geaca ei în cuier, m-am uitat şi prin casă nu se ascundea. N-aveam actele la mine dar am avut noroc că îl ştiam pe unul dintre poliţişti. Îl cunoscusem prin aia pe care incercam s-o găsesc acuma şi nu ştiam cum să-l rog în jena mea să mă ajute fără să ies de căcat în vreun fel. Aparenţele contează!

•••

Cum am făcut-o pe una să plângă la prima întâlnire şi nu mai ştiam cum s-o fac să se oprească pentru că eram în mijlocul oraşului şi aparenţele contau în continuare. Nu poţi să te simţi confortabil să se uite toţi din zonă cum plânge aia şi să te înjure în gând că cine ştie ce i-ai făcut, poate i-ai dat şi una, că stă cu capul în palme. Sau că eşti un ghiolban care a ales să ofere încălţămintea într-un loc public cu speranţa că nu o să facă ea o scenă şi totuşi a făcut, să atragă atenţia asupra a cât de netrebnic eşti. Şi eu care stăteam acolo că o panseluţă repetându-i ‘nu-i nimic dacă nu ştii că delfinii sunt mamifere (sau ceva la fel de stupid, nu mai ţin minte), sunt convins că tu ştii alte chestii’.

•••

Ar trebui să termin cu un paragraf care să fie înţelepto-adânc şi care să sintetizeze totul într-o singură idee dar nu. N-avem. Mai sunt şi alte chestii jenante pe care mi le amintesc în nopţile alea dar sunt pe aceleaşi direcţii: la început e jenă faţă de părinţi/bunici şi după aia faţă de alţi oameni din varii cauze. Nu mi s-a întâmplat să-mi fie jenă faţă de mine din cauza a ceva ce am făcut. Oi fi mai nesimţit.

Anunțuri

Bâz!

A venit a venit vara, acoperă-mi carcasa cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine
Mai bine cu un aer condiţionat la purtător
Montat pe un costum de apicultor.

Costumul pentru că sunt gâze. Mii, miliarde, catraliarde de gâze şi ţânţari şi gâze şi fluturi şi muşte şi gâze care intră în toate căşile care deschid o nanosecundă geamul să-şi arunce gunoiul în capul ălora de jos.

Odată intrate în casă nu se duc cuminţi, în ordine, spre pânzele păianjenilor crescuţi tot anul cu exact acest scop ci insistă să bâzâie, fâlfâie sau terorizeze în ce fel pot ele. Unele se duc la bec şi gravitează acolo cât să te sperie din 10 în 10 secunde că se mişcă o umbră în spatele tău, pe care o prinzi cu coada ochiului – sigur e un criminal în serie care a aşteptat căderea serii ca să iasă din ascunziş. Altele îşi găsesc o traiectorie circulară, mereu aceeaşi, pe care să zboare indiferent dacă se interpune cineva pe ea şi există posibilitatea să se izbească de ceva imens. Cam ca un om care ar vedea blocul în faţă dar totuşi s-ar duce cu capul înainte în el. Ca să păstrăm proporţiile.

După aia mai sunt ţânţarii, prădătorii naturii care iniţial se ascund ca să lovească din întuneric când te aştepţi mai puţin. Am calculat că 684,93 ţânţari pot să sugă de sânge un om de greutatea mea de să îl usuce, dacă se apucă toţi odată. Sunt aproape convins că nu am calculat bine aşa că astea-s datele: am 5 litri de sânge, un ţânţar mănâncă o dată 0.0073 litri. Ştim din gugle că unul bagă la ghiozdan de până la 3 ori greutatea lui corporală o dată şi cântăreşte în medie 2.5 mg. Masa = densitatea x volumul deci volumul = masa/densitatea; densitatea sângelui e de 1025 litri pe metru cub.

Mi se par prea puţini dar am refăcut calculele şi ori sunt la fel de prost pe cât eram cu 5 minute in urmă, ori sunt corecte şi doar faptul că ţânţarii sunt proşti şi nu atacă în stol ne salvează de extincţie.

Bine, poţi să ai pastile pentru rahat de-ăla de se bagă în priză împotriva lor sau vreun alt gadget futurist care îi inebuneşte dar de abia a început sezonul – dacă nu mai sunt câteva rămase de anul trecut slabe şanse să facă cineva provizii. Cineva = eu şi mereu uit când mă duc la magazin, aşa că stăm şi suferim din cauza memoriei mele proaste.

Niciodată nu mi-au plăcut gângăniile. Când eram mic le spuneam alor mei că vreau să îmi fac insectar şi mă duceam după-amieze întregi să mătrăşesc tot ce prind cu racheta de tenis Reghin bleu a unchiului meu. Era în spatele blocului o zonă unde se adunau fluturi albi, de-ăia de-s peste tot, să congregheze, şi mă aruncam în ei cu o plăcere sadică. N-am prins 7 dintr-o lovitură dar cea mai bună tot a cârpit 4. Ca să nu mă întorc cu mâna goală de la vânătoare sau, cum s-ar spune în cazul ăsta, cu racheta-n cur, ce nu mai mişca puneam într-o pungă şi o prezentam la sfârşitul zilei pentru ‘insectarul’ la care ‘lucram’, bineînţeles pentru că ‘ştiam că o să-mi trebuiască pentru biologie la un moment dat şi vroiam să fiu pregătit’. Am strâns ca la vreo 2 pungi mici de plastic pline cu fluturi.

Nevoia s-a prezentat în clasa a 3-a, în trimestrul 3 (trimestre, bă!) când am avut de ales între altceva şi un insectar pe care să-l aducem pentru ultima notă. Când m-am dus la păstrătoarea oficială a pungilor cu fluturi, bunică-mea, m-a anunţat că îi aruncase de a doua zi. Oricum erau toţi la fel şi pentru un insectar profi îmi trebuiau mai multe feluri de gângănii. Deşi avea dreptate am bâzâit puţin aşa că mi-a spus că o să rezolve ea problema. De unde mă aşteptăm să mergem la iarbă verde să dau iarăşi iama-n natură, s-a dus fără să îmi spună la profesoara de biologie, cu care era colegă, învăţătoare fiind la aceeaşi şcoală, şi a vorbit cu ea. În ziua dinaintea celei în care trebuia predată măgăoaia mi-a adus un insectar mare, frumos, de mai mare dragul să te gândeşti cum au suferit căcărezele alea colorate când li s-a înfipt acul în burtă. Sticla era puţin murdară într-un colţ şi m-am chinuit să curăţ mizeria dar nu am reuşit.

Plin de mândrie l-am dus la şcoală, l-am lăsat să fie admirat, şi eu prin extensie, de către toate gagicele mele din clasă şi când s-a sunat de oră aşteptam profesoara în prima bancă, pregătit să iau 10. Dânsa a intrat, s-a aşezat la catedră şi când a venit momentul i l-am prezentat, fiind gata pentru alte laude şi urale. Poate şi nişte confetti pe fundal. L-a luat aproape fără să se uite, mi-a pus 10 şi m-a trimis la loc.

În vacanţa de vară, venind cu bunică-mea la şcoală să semneze ea condica, cum se făcea şi poate se mai face şi acum, am trecut pe la laboratorul de biologie. Nu mai fusesem acolo niciodată şi cum mă uitam eu pe pereţi, prin borcane şi peste tot unde ajungeam cu ochii, am dat cu privirea şi de insectar. Era cel pe care îl predasem, recunoşteam fluturii şi culorile ba chiar şi mătasea, numai că în colţul care era murdar era acum un bileţel, pus să stea drept, înfipt în rama pe care glisa sticla. Pe bileţel era numele unui necunoscut şi era trecută o clasă şi un an. Anul era 1983, clasa era alta decât a mea şi numele, clar, nu era al meu. 10le meu fusese rezultatul muncii altcuiva şi a presiunilor exercitate de bunică-mea pe baza amiciţiei cu profa de bio. Prima mea interacţiune cu orice fel de corupţie.

Amicitia est optima acetabulum servivit in frigore*

La care el, cu mâna acum în pantaloni şi cu un rânjet care-i scotea în evidenţă lipsurile dentare, ne-a întrebat: ‘Nu vreţi să fiţi prieteni şi cu mine?’

Asta e ce îmi amintesc cu precădere despre ‘data aia când probabil s-a dat un homeless gheu la noi în parc’. Mai e şi nişte context pe lângă replica aia.

În liceu nu erau prea multe lucruri de făcut sîmbăta şi duminica în timpul zilei. Temele erau împinse cât mai aproape de luni, asta dacă exista vreo necesitate gravă să fie făcute, altfel urmau să fie copiate în pauza dinaintea orei. Majoratele şi petrecerile erau seara. Noi am ales, ca şi colectiv de băieţi, să facem sporturi într-un cadru organizat aşa că sîmbăta aveam o grămadă de antrenamente începând cu 8 dimineaţa şi terminând pe la un 2 sau 4. Depindea cât de avansat era stadiul campionatelor inter-liceale şi din care dintre ele fuseserăm eliminaţi, dacă era cazul.

Eram în clasa a 10-a, era toamnă, probabil un început de Noiembrie sau sfârşit de Octombrie. Contează pentru că era frig şi noi eram în parc. Nu mai ţin minte exact cum erau aranjate antrenamentele dar pe la 1 aveam o oră de pauză în care mergeam să mâncăm, care stătea aproape se ducea acasă, care nu, pe la vreo covrigărie. Când eşti foarte tânăr îţi ajunge un covrig după 5 ore de alergat. De cele mai multe ori după pauza asta nici nu mai stăteam pentru că la volei de obicei eram eliminaţi din prima tură aşa că nu se prea punea accent pe antrenamente.

În sîmbăta respectivă eram în parcul cel mai apropiat de liceu, 3 tipi pe o bancă, mâncâdu-ne brânzoaicele. Nu mai ţin minte exact ce vorbeam pentru că au trecut aşa, vreo vreo 10 ani de atunci, dar era amuzant şi râdeam toţi iar asta a stârnit un homeless care avea o treabă printr-un boschet. L-am văzut că scoate capul dintre frunze dar nu i-am dat nici un fel de atenţie. Cine a făcut parcul a pus nişte guri de aerisire prin diferite locuri şi ca să nu dea urât, în posibilitatea îndepărtată în care ar trece vreodată Mult Iubitul şi Înaltul Conducător al Republicii Socialiste România pe acolo, le-a imprejumuit cu gard viu. Erau la mare căutare locurile astea după ce dădea frigul, pentru că ieşea aer cald şi erau destul de mari încât să încapă un adult în poziţie fetală pe capac.

Pentru că nu l-am înregistrat pe Vasile (aşa îi voi zice de acum înainte, la o adică ar putea fi numele lui real) decât la nivel superficial, nu mi sau ni s-a părut ciudat când l-am văzut că se îndreaptă spre noi. Eram 3, eram tineri, eram sportivi. În caz de nasolie nu numai că aveam avantajul numeric dar eram în centrul oraşului, puteam vedea Prefectura printre copaci şi acolo era mereu pază. Puteam fugi la ei.

Cu toate astea a venit, ne-a cerut o ţigară pe care nu am avut să i-o dăm fiind 3 nefumători înverşunaţi. A încercat să continue conversaţia pe marginea vremii, care chiar era proastă şi noi, bine crescuţi, i-am răspuns chiar dacă avea şliţul lipsă si stătea in fata noastră scărpinându-se in zona pelviană prin gaură. Nu ştiu care a fost motivaţia lor dar dacă mă interpelează un homeless simt nevoia să nu las să se vadă că îmi mută nasul sau că vreau să plec pentru că ‘e şi el om’. Aşa m-a învăţat bunică-mea, să nu discriminez, o lecţie pe care uneori ar fi frumos s-o pot uita şi să traversez strada înainte să fiu abordat. Din cauza ideii ăsteia simt o nevoie compulsiva să mă îndrept noaptea spre grupul de boschetari care trag pe nas aurolac, ca nu cumva să se simtă prost dacă se gândesc că poate am schimbat trotuarul din cauză că par ei ameninţători şi unul se joacă cu un cuţit.

Tot intrebându-ne şi noi răspunzându-i, s-a aşezat între ceilalţi doi. Era destul de încăpătoare banca, aveau loc 5 oameni lejer dar Vasile s-a îngrămădit între ei şi după câteva secunde şi-a pus mâinile pe umerii lor, ca în filmele proaste cu adolescenţi în care tipul se face că se întinde şi de fapt o ia pe ea pe după gât. S-a lăsat o linişte adâncă pentru încă vreo două secunde după care s-a auzit din nou vocea lui. Noi trei eram morcoviti, ei mai mult ca mine, îmi amintesc că m-am uitat spre ei şi amândoi aveau privirea în faţă, goală. Unul s-a tras şi s-a ridicat în picioare şi Vasile a luat mâna de pe spătarul băncii de unde stătuse. Celălalt nu s-a putut retrage pentru că eram eu langă el.

‘Şi voi trei sunteţi prieteni între voi, nu?’ ‘Da,’ a răspuns cineva. La care el, cu mâna acum în pantaloni şi cu un rânjet care-i scotea în evidenţă lipsurile dentare, ne-a întrebat: ‘Nu vreţi să fiţi prieteni şi cu mine?’

*Titlul e traducerea în latină a unei variante proprii a englezescului ‘Revenge is a dish best served cold,’ Friendship is a dish best served in the cold. Pentru că nu mi-a venit un titlu mai bun şi pentru că orice e scris in latină sună oficial si serios.

Ce este-un nume? Aceea pe care o numim făină/Cu orice alt nume ar dospi la fel.

Citeam o prostie pe net, nu mai ţin minte ce şi nu mai ţin minte unde deci nu mai ţin minte dacă de fapt contează (nu). Pe undeva în text autorul i se adresează unuia din personaje pe porecla din copilărie care era amuzantă în contextul în care făcea referire la un bărbat de 40 de ani şi cu multe kilograme în plus. Nu era ‘Tiny,’ aia e fumată de pe la Robin Hood încoace, în funcţie de traducere. Nu ştiu dacă a fost cineva în istoria fiitului care să nu fi avut o poreclă până în 14-15 ani. Eu am avut chiar mai multe, în funcţie de contextul social în care mă aflam.

Duducu: porecla pe care am avut-o până în 10 ani, când i-am lăsat-o fratelui unui prieten de-al meu pe care îl cheamă tot Vlad. I-am dăruit-o ca moştenire şi cu limbă de transhumanţă, de la Bucuresti, unde stăteau ei, la Suceava, unde migrau în fiecare vacanţă de vară şi uneori şi în alea de iarnă. Cred că vine de la o combinaţie dinamică între Vladucu, apelativ cu care mă striga intens bunică-mea, fără îndoială cu scopul de a mă umili în public, şi Dud, numele unui dud public din spatele blocului în care îmi făceam veacul când îi venea vremea de mătrăşit. Printre băieţii de la bloc eram cel mai slăbuţ şi din cauza asta singurul pe care îl ţinea Dud fără să se rupă.

Edward: în clasa a 5-a, mutat fiind la o clasă de engleză intensiv ne-a pus profesoara să ne alegem nişte nume inglis. Fiind nou în clasă, până să mă cunosc cu toţi mi s-a spus o vreme şi aşa. O metodă de a da porecle/nume predestinată pentru copiii care ar urma să lucreze cel puţin o perioadă într-un call center, să se obişnuiască să li se adreseze oamenii pe alte nume decât alea cu care au venit de-acasă.

Costa (cu varianta Costacurta): am un nume de familie complicat care a fost prescurtat greşit la prima variantă. A două era folosită exclusiv la fotbal, ca extensie a originalului, de către cei care nu mă cunoşteau direct şi se luau după cum mă strigau colegii. Mă mir foarte mult că nu s-a gândit nimeni la varianta ‘Costa-curva’.

Benji: din desenele animate Ollie e Benji, ultimul era portar la fotbal ca şi mine, logic. Porecla asta era doar de la mine pentru mine, fără număr, hep-hei! Nu ne-o recunoşteam dar eram câte 3-4 Benji la teren, câte unul de fiecare echipa, sistem 2 goluri sau 10 minute.

Cam pe aici se termină în mare seria neîntreruptă de porecle verbalizate şi folosite uzual în conversaţii, din păcate, la începutul liceului. Timp de vreo lună mi s-a spus 9,69 după media de admitere. Eram 3 care întraserăm cu 9,67, 9,68 şi eu cu 9,69 şi toţi profesorii pe care i-am avut şi chiar pe care nu, au vrut să ne vadă care şi cum suntem.

Ultima poreclă zisă pe gură pe care am avut-o a fost la Cluj, unde mi-am găsit un teren de baschet la care să mă duc în fiecare zi şi m-am lipit la un grup de pe-acolo. Ăia m-au strigat Jordan din cauza compleurilor (plural!) pe care le alternam, unul negru de la Chicago Bulls cu numele şi numărul pe spate şi al doilea bleu-bebe cu alb, de la firma lui Michael. Îi spun Michael pentru că aşa m-a rugat şi nu mai e cazul să ne mai formalizăm dacă tot împărţim celălalt apelativ.

De aici încolo nu prea mai sunt porecle, sunt în mare parte nicknames:

Wl@d/Playmate: o perioadă de tristă amintire, era mIRC, şcoala generală. Nu cred că mai am de adăugat altceva în afară de faptul că Playmate a fost primul nick online şi s-a tras de pe spatele unei culegeri de matematică. Am primit foarte multe ASL PLS din cauza lui de la tipi care auziseră de Playboy, spre deosebire de mini-eu de pe atunci.

Terror – Archmage, un joc browser-based. Am renunţat la el după atentatele de pe 11 Septembrie când toate titlurile din presa internaţională erau pe linia lui ‘Terror strikes America’ şi ghildălăii făceau miştouri care mi s-au părut de prost gust pe forum.

Chopper: am avut pentru foarte scurt timp o bluză cu o poză cu un elicopter sub care scria ‘Chopper,’ pe care am purtat-o cât stăteam în poartă la handbal pentru că era largă, mult mai largă decât ar fi trebuit să fie conform standardelor IHF referitoare la lărgimea bluzelor portarilor. M-a strigat o dată cineva din echipa adversă aşa şi mi-a plăcut. Încă îl mai folosesc pentru unele jocuri online.

Samael: alternativă pentru Chopper, când era deja luat. Astea două mergeau la începuturile jucatului online, când încă mai erau şanse să rămâi cu primul nick pe care îl băgai. Acum nici măcar nu le mai încerc.

Tu bicicleşti, ei/ele biciclesc, voi bicicliţi, ei/ele biciclesc. Eu nu biciclesc deci prin extensie noi nu biciclim.

În vremea comunismului trebuia să ai o colecţie impresionantă de bibelouri etalată în casă pentru că aşa era moda şi altceva nu prea puteai să-ţi iei dintr-un salariu de 1200 de lei la încadrare. Mileurile şi bibelourile erau mândria gospodinelor din toată ţara, o bibliotecă bogată era nivelul următor de împiciorare iar dacă aveau şi câteva blănuri naturale de nurci sau orice alt animal capitalist, cumpărate într-o excursie prin strainezia, deja erau duşmani de clasă. Bărbaţii aveau maşini şi televizoare (ascunse sub mileuri) cu care să se laude şi din când în când câte o rachetă Reghin şi o chitară dacă erau dezvoltaţi pe direcţiile astea. Cartuşele de ţigări din import, ciocolata şi băuturile fine primite şpagă erau bunuri de lux, scoase când trebuia impresionată familia venită în vizită sau ţinute pentru a fi reciclate în alte şpăgi care trebuiau date. Circuitul şpăgii în natură, versiunea românească.

Copiii erau obligatorii şi în acelaşi timp erau obiectul opulenţei prin asociere. Dacă ăla micu’ avea cele mai jucării de la singurul magazin care desfăcea asemenea produse atunci prietenii lui povesteau acasă părinţilor şi adulţii invidiau cu mult mai mult decât copii. Ca să fii sigur, ca părinte, că rupi gura târgului, trebuia să îi dai odraslei tot ce e mai bun, de la stiloul cu peniţă de aur până la bicicleta roşie din vitrină. Obligatoriu aia pentru că a admirat-o deja tot oraşul şi ştie de unde a fost luată şi cât costat.

Când eram la vârsta respectivă ajungerii picioarelor la pedale am primit bicicleta roşie dar a venit revoluţia şi s-a ales praful de planurile construite întru invidierea alor mei. Mie nu mi-a păsat, aveam ţoacla mea, eram gata să mă dau cu ea. Ca oricărui novice, mi s-au montat roţile ajutătoare şi mi s-a dat drumul pe trotuar sub atenta supraveghere a tuturor. După câteva ture promiţătoare în care n-am căzut nici măcar o dată, supravegherea s-a mutat la balcon cu condiţia ca eu să mă plimb numai în raza lor vizuală iar peste câteva zile s-a terminat şi cu aia şi am putut să evadez în jurul blocului. O săptămână mai tarziu s-a considerat că mă descurc destul de bine încât să mi se scoată una din roţile extra (aia din dreapta) iar eu, ca să compensez, mă aplecam cât de mult puteam pe stânga, să fiu sigur că nu cad indiferent de cât de descentrată era poziţia. Nu îmi plăcea să cad, curgea sânge; nici acum nu sunt mare fan al gustului metalic pe care-l are.

De ce am început atât de vag şi am adus vorba de mers pe bicicletă? Pentru că la câteva zile după ce mi s-a scos rotiţa s-a întâmplat o oroare abjectă care are repercursiuni până in ziua de azi.

M-a luat maică-mea de la bunici pentru weekend (cu tot cu bicicletă) să mergem acasă, în Obcini, un cartier care de abia fusese terminat înainte de revoluţie si unde primiseră părinţii mei un apartament de la stat. Am auzit o poveste potrivit căreia trecând cu elicopterul peste zonă, abuziv-împuşcatul l-a asemănat cu un grajd. Aşa şi era, un grajd din beton, cu iarbă cât să nu moară de foame o capră mai mică dacă paşte totul pe o rază de un kilometru în orice direcţie. Drumurile erau semi-asfaltate, majoritatea, în sensul că puseseră pietriş iar restu’ a venit peste vreo 6-7 ani, mult după oroarea în cauză şi deja prea târziu pentru mine.

Căile de acces în cartier erau două: pentru pietoni era un drum printre nişte blocuri, care ducea la ce ar fi trebuit să se cheme stâncărie, şi apoi un deal, până se ajungea la intersecţia cu celălalt, pentru maşini, care era accesibil via şoseaua pe care se ieşea din oraş spre Fălticeni. Sau se intra în oraş dinspre Fălticeni. Depinde de unde te uiţi.

Pe parcursul celor vreo 7(?) ani în care au fost bolovani pe jos au trecut şi pe varianta pietonală foarte multe maşini aşa că în urma ploilor şi greutăţii exercitate, cei care erau prea mari s-au înfipt bine de tot în pământ. Intră în scenă descentratul de Vlad pe ţoacla lui roşie cu rotiţă ajutătoare, dând ture în jurul mă-sii, fericit că un concurent de la Master Chef care n-a fost dat afară când credea că merită. Urcatul dealului a fost destul de dificil într-o rână dar într-un final mi-a ieşit şi de acolo valeeeee! Roooţi! Vitezăăă! Piatră!

Roata din faţă a făcut ce fac toate roţile în asemenea situaţii, s-a oprit într-un cataroi care-şi păzea cu văjnicie locul şi eu am făcut ce fac toţi oamenii în ipostaze similare: mi-am luat zborul. De multe ori când sunt imagini cu un accident de bicicletă sau motocicletă şi cineva le comentează se spune că ‘bine că nu a căzut peste el’. Dacă e de ales între să planezi vreo 2-3 metri pe pietriş sau doar să cazi cu bicicleta peste tine eu prefer fără nici un fel de îndoială a două variantă. Am trecut prin prima şi nu e deloc plăcut să zborî razant cu solul pe burtă, ca Superman. E chiar julitor de dureros.

Urmările, înafară de zdreliturile mai sus menţionate, au fost doar una şi anume că de atunci nu m-am mai urcat pe nici o ustensilă a durerii şi morţii pe două roţi.