Treburi enervante

Greeterșii: chelnerii care întârzie la muncă sau trag bățul scurt și trebuie să stea în fața localului de distracție și voie bună încercând să atragă clienți prin auto-băgare în sufletul omului și împingerea forțată a unui meniu în mâini. Nu zic că e o practică idioată, poate să funcționeze dacă unul pare nehotărât (adică are sprâncenele ca în Fig. 1) sau pare străinez.

Fig. 1

Sprancene

Eu nu par străin și totuși mă agasează activ oamenii ăștia chiar dacă nu țin sprâncenele conform documentației și mai mult, am privirea aia de parcă n-am mâncat de acum două zile specific românească. Dacă in general e o chestie pe care oamenii încearcă să o ascundă, eu mi-o știu și încerc să o cultiv ca să nu se aștepte chelnerul la vreun bacșiș semnificativ de la masa la care sunt. Cu toate astea de obicei las în plus față de notă o sumă care depășește procentajul obișnuit pentru că imi place să surprind.

Din aceeasi categorie de greeterși fac parte si scârbavnicii mădulari care se infig artificial în seria de calcule interminabile din mințile cumpărătoarelor în magazinele de haine. Ei opresc șirul de ‘dacă nu plătesc decât jumăte de întreținere luna asta imi permit setul de agrafe mult prea scumpe dar vai, atât de draguțe’ printr-un neutru ‘vă pot ajuta cu ceva?’ Știu că ăștia-s pe modelul american, unde teoretic cumpărăturile implică o mare parte de efort fizic și anume intratul în magazin și o infimă parte de efort intelectual, și ăla binar. În magazinele lor sunt o grămadă de angajați care sunt mulțumiți, nu, chiar fericiți că cineva le ia opinia în serios când sugerează un bluziț sau un fustiț în combinație cu un poșet și care știu că ăla e nivelul lor intelectual. Clientul e lăsat cu o opțiune, după ce s-a obosit să intre: poate să fie verbal sau nu pentru că e de ajuns să dea din cap a 0 sau 1 ca să exprime dacă-i place ce vede.

Ei, în România nu e chiar așa și ‘PSVACC*’ sau ‘VPACC**’ de care ziceam mai sus mai mult irită decât împinge spre cheltuială așa că ‘PSTSCCTKSH&MSICMDCSSSLITCVSFICCASBIPIPCTSCDCVLDSLPZLV***;****’ e un răspuns perfect acceptabil.

* Pot să vă ajut cu ceva
** Vă pot ajuta cu ceva
*** Poți să te spânzuri cu cureaua ta Kenvelo sau H&M sau în ce magazin de căcat sunt și să lași în testament că vrei să fii îngropat cu cureaua aia strângându-ți bucile într-un pupic insalubru pentru că toți știm că după ce vi le dă să le purtați ziua le vindeți.
****Aș mai fi adăugat aici un Like & Share pentru râie dar ar fi fost prea multe litere.

Zilele de naștere: indiferent ale cui. Acum câteva cicluri de 24 de ore bune (nu m-am repetat cu zilele, hăhă) am văzut la ProTv că a fost ziua lui Geoana, pe care a sărbătorit-o ca un boss, in mijlocul unor niște tineri anonimi printre care îi putem enumera pe cei doi copii ai săi. E evident că sunt ai lui în urma declarației făcute cu ocazia prestigiosului eveniment, și anume că ei au ‘muncit să îi facă o cană cu poza lor’. Au. Muncit. Să. Îi. Facă. O. Cană. Cu. Poza. Lor. Tradus pe limba oamenilor care mai merg pe la zile de naștere, s-au gândit să se combine la un cadou ieftin și de căcat dar nu au reușit pentru că era duminică și nu știau că la Unirea magazinul de printuri e deschis până mai târziu. Bine, când MG se dă în stambă și zice că familia e cel mai frumos cadou pe care l-a primit de la viață mai-mai că-ți vine să-i ierți, era de ajuns să vină și venea și el în pantaloni, atât de fericit ar fi fost. A, și toți beau din niște pahare de vin suspicioase, de culoare alb mat, să nu se vadă ce Robby-Bubble e înauntru. M-aș fi așteptat la pahare cu alb la ziua lui Bombonel.

Nu mă coafează zilele de naștere proprii. Toți încearcă să fie veseli cu tine și vorbesc pe un ton cu o ocatavă mai sus că vai, ce fain e la XX ani. Și se împart în două: cei mai batrâni își amintesc cum le era lor la vârsta aia și categoria doi, cei mai tineri îți zic că nu-ți arăți etatea. De parcă vârsta e ca la închisoare, pentru fiecare an mai faci un punctuleț între deștu’ mare și arătător iar daca nu le ai, nu o arăți și te iubesc deținuții mai masivi în rect.

După asta toți vor ceva de la tine, în special de băut, că s-au plictisit de troscăit singuri sau în grupulețe mici și dezorganizate, au nevoie de tine să le oferi o structură și un cadru. Dar sunt toți. Poștașul, dacă află, se auto-sugerează ca invitat la chermeză, vânzătoarea de la magazin sare peste casă să îți invadeze spațiul personal ca să-ți fie greu să o refuzi, boschetarul care uneori doarme in tufiș îți arde peste spate una bucată carabă solzoasă și umedă de la ce speri să fie apă sau chiar transpirație și îți zice că așteaptă o bere.

De fapt nu absolut toți, mai sunt ăia care nu te înghit și care se bucură că o să mori mai repede. Proști fataliști, ori fac ceva în legatură cu viața prea lungă a obiectului urii ori realizează că a doua zi după aniversare ești și mai aproape de moarte. Îmi imaginez că unii chiar își fac din conștientizarea că o mierlești mai rapid un motiv de a se ridica din pat dimineața.

Nu ma încântă zilele de naștere ale altora pentru că se întamplă să cadă exact când nu am chef și/sau bani. Un pont: dacă mârâi la oameni de mai multe ori pe zi când îți cer ajutorul sau vor să împărtășească ceva, decresc șansele să fii invitat la onomastice.

Nu-mi plac zilele de naștere pentru că se sărbătorește expulzarea sângeroasă a unui om dintr-un vagin al altei persoane, de preferință de sex feminin (sau Arnold), printr-o experiență traumatizantă asistată care implică multa durere. Mormolocul nu face nimic, doar e ejectat, doctorul nu stabilește un raport cu el, să lucreze împreună cu scopul de a minimiza travaliul și urmările.

Dacă ar trebui cineva să fie aclamat, atunci mamele sunt alea, prin orice mijloace la îndemână deși ar trebui să specific că o pălmuță felicitativă peste născătoare nu e privită in general cu ochi buni.

Fetele/femeile care se îmbracă în rochii prinse sub sâni: vara. Și iarna. Sau în celelalte anotimpuri dar în principal vara pentru că atunci nu poți trage o șubă peste ca să ferești oamenii cu care intri in contact de vederea tinelui exterior. Adică ințeleg de ce hainele care sunt în mod tradițional asociate cu oameni care au alți oameni crescând în interior ar părea o alegere bună dar de fapt nu-s. Dacă burta e destul de mare și nu e vreun pui de batiscaf cu garnitură de lichid amniotic care să justifice rochia (sau bluza!) atunci e doar o față de masă pusă peste un morman de căcat. Asta nu împiedică pe nimeni să vadă că sub acoperământ e căcat. Oricine a văzut un film de acțiune știe că dacă întorci omul pe dos găsești o cantitate de căcat dar, ca in tradiția cu purtatul de chiloți curați pentru că niciodată nu se știe când dă mașina peste tine și ajungi la doftor, ideea e să fie cât mai puțin și, dacă se poate, artistic.

Anunțuri

Doo

Sunt nişte chestii care se împart cu cărare. Freza, Titanicul şi viaţa sunt trei dintre ele, care se divizează sau s-au divizat în doo şi astfel au ieşit 6 chestii care pot fi ulterior combinate după cum vrea fiecare. Eu vreau să pun partea dreaptă a frezei pe partea stângă a hornului Titanicului ca să fie foarte ciudat cât timp se scufunda şi să rămână ăia din bărcile de salvare atât de surprinşi încât să exclame în cor că nu se poate aşa ceva,  şi să uite complet de viitorii campioni la 3700m adâncime care momentan dau din aripioare pe lângă chestii plutibile pe care n-au loc.

Viaţa n-o combin cu jumatea stângă de freză sau cu cealaltă unupedoime de Titanic pentru că e destul de complicată şi aşa uneori fără să fie nevoie să stau să mă gândesc de ce sufletu’ când ies din apartamentul meu intru într-o realitate paralelă în care sunt jumătatea inferioară a lu’ Jack Dawson şi aia superioară a lu’ Rose DeWitt Bukater înlănţuite într-un 34.5. Viaţa se împarte singură în chestii care plac şi care nu plac; că unele chestii intră diferit în categorii e altă treaba. De exemplu pentru majoritatea oamenilor căţeluşii sunt o chestie drăguţă, care place. Căţeluşii morţi nu. Reversul medaliei e pentru zoofilii necrofili, cărora le plac numai ăia morţi, că au o aura de nevinovăţie virginală în descompunere şi-i dă pe spate.

Reversul medaliei e o expresie de căcat.

Dar chestii care nu-mi plac/mă enervează:

Hamsiile: Nu ştiu cum pot oamenii să sugă la hamsii cu atâta poftă şi să-i înfigă în usturoi. Dacă e atâta nevoie de usturoi atunci de ce să nu-l mănânci gol, de pe deget? Cred că singurul motiv pentru care se foloseşte hamsia e ca să nu muşte idioţii din propria mana când se excită de la mirosul de Allium Sativum. Căcatului ăla de plevuşcă nici măcar peşte nu-i poţi zice pentru că îi lipsesc calităţile care fac un peşte peşte, şi anume pescarul care îi prinde individual şi competiţii televizate de prins hamsii. Pescuitul lor nu e un sport, e o obligaţie a omului mării să hrănească iubitorii de usturoi. Nu există conceptul de ‘prins şi dat drumul’ în cazul dejecţiilor ăstora cu ochi. La cât de mici sunt şi la ce cantităţi se consumă sunt echivalentul unui banc de plancton pentru balene. Fiecare din consumatorii lor e o balenă. Şi apropo, usturoiul nici măcar nu e specific românesc, a venit din Asia prin intermediul lu’ badea Gheo-San.

Bolnavii: ăştia grav, nu ăia cărora le trece. Oamenii cu boli incurabile care îşi plimbă carcasa pe stradă suferind vizibil şi cerşind admiraţie faţă de curajul lor de a continua totuşi să trăiască în condiţiile existente. Oameni care ar trebui să fie într-o cameră cu tapet gros pe pereţi şi cămăşi făcute la comandă dar nu-s.

Am pe la bloc un imens, e clar ceva în neregulă cu tiroida sau alt organ al lui. Toată ziua stă şi o freacă în faţa blocului, cu tricouri care uneori îi acoperă burta şi alteori nu, cu o pleată a la Talisman, neagră şi creaţă. Se uită ameninţător la mine când mă vede că privesc în direcţia lui generală şi chiar nu e greu să te uiţi înspre el. Stă pe bancă în stradă şi de fiecare dată când ies de pe aleea care duce la scara mea dau cu ochii de el. Mă tem că dacă i se pune pata mă mănâncă cu tot cu ambalaj, aş avea loc. Astă iarnă l-am văzut deszăpezind de zor un Porsche 911 în care nu ar fi încăput, probabil e al unui membru al familiei deci bani de tratament ar fi.

Dar până să ies în stradă de obicei mă întâlnesc pe la ora la care plec la muncă cu un vecin aţă de slab de la un etaj inferior, care stă şi pândeşte pe casă scării. Se holbează în afară, de după perdeluţa comunistă care e pe o singură parte a uşii de la intrare. Prima oară l-am salutat şi mi-a răspuns exhaustiv despre ce înseamnă să fie ‘bună’ ziua pentru el. Nu l-a interesat că aveam căşti, a vorbit înspre mine vreo 2 minute până a venit liftul şi eu m-am prins de abia după un minut şi ceva, când s-a terminat melodia şi am auzit cuvinte din spate. A vorbit cu ceafa mea aproape două minute fără să-i pese, de parcă era profesor sau politician. Am început să îl ghicesc că e la pândă de când mă urc în lift pentru că are un miros specific de stătut, care în spaţiu închis face ravagii. Ăsta ar trebui să fie la veseli nu la comun, are în ochi privirea aia care te face să vrei să fii de acord cu el indiferent ce zice, pe linia ‘să nu transformăm violul ăsta-n crimă’. Pe un om normal şi nervos, dacă vine spre tine îl poţi face să îşi recalculeze şansele de a-ţi face rău dacă îi dai una bucată preventivă; îi zdruncini încrederea dacă merită să continue sau nu dar Slendermanului ăsta îi citeşti crucile-n privire.

RATBişti profesionişti: pe ăştia îi recunoşti de la distanţă când te urci în mijlocul de transport în comun. Sunt oamenii pe care îi vezi nemulţumiţi indiferent de cât de aglomerat şi cât de cald e. Majoritatea populatiei foloseste autobuzul/tramvaiul ca să ajungă din punctul A cât mai aproape de punctul B, dacă nu chiar în el. RATBiştii caută plăcerea drumului pe parcurs, nu contează destinaţia ci călătoria şamd. De obicei sunt pensionari care n-au treabă pe acasă şi când nu sunt în şedinţele consiliilor de bloc iau cu asalt staţiile şi se duc să aibă de unde veni. Sunt ăia care se ceartă pentru un loc necedat că de, trebuie să-şi plimbe moaştele în locuri numai şezând. Sunt cei care încep să se înjure cu controlorii care au prins pe cineva fără bilet şi din cauza asta întârzie circulaţia. Au de ajuns nicăieri şi repede. Dacă pute cineva o să comenteze cu voce tare, impersonal, că cineva nu se spală, de parcă ăla fără casă o să se simtă prost că le-a jignit simţul olfactiv şi o să se arunce-n Dâmboviţa să scape de izul specific.

Numai RATBistii ştiu exact condiţiile în care ar trebui să se desfăşoare călătoria. Restul călătorilor care le sunt neutri sunt proşti că nu fac nimic, dacă pe profesionişti îi deranjează ceva ar trebui organizat un linşaj împotriva vinovaţilor ca să poată să se simtă satisfăcuţi. Care îndrăznește să vocifereze că ‘nu-i chiar așa’ e oprit brusc din argumentația logică și i se explică de către RATBistii sub acoperire (da, sunt unii acolo ca spate, care nu se desconspiră așa ușor, doar stau, ascultă și când e cazul acționează ca agenturile, meteahnă veche) că nu a înțeles exact ce înseamnă doleanța doamnei/domnului de mult bun simț care a lansat-o. Sunt chestii mai complicate decât poate par la prima vedere și ‘stai în banca ta și taci’.

Oamenii care fac cruci: pe stradă. Anonimul de pe interneţi zicea că religia e ca un penis: e ok să îl ai şi să te mândreşti cu el dar e rău să încerci să îl bagi cuiva pe gât împotriva voinţei sale. Cine face cruci când trece pe lângă un popa sau o biserică o face pentru spectacol, să urle credincioasele de la mantinelă şi să-i admire tehnica de sus/jos/dreapta/stânga. Să îşi imagineze fanele cât de adânc şi apăsat crede individul şi cât de rău s-ar căsători cu ele. Pentru femeile care o fac, schimbăm sexul descrierii privitorilor.

Exemplificare cu exemplu personal: record de două puncte pe metru pătrat de pixeli: urmează exemplul:

Acum vreo două săptămâni stăteam în staţia de autobuz de la Academia Militară, direcţia spre Eroilor. E numai o staţie de mers dar ploua şi ăştia rezistenţi la apă ca mine nu cară umbrele după ei dar au o frică patologică de complicaţii la răceli. Ne plac răcelile dar dacă se lasă cu pneumonii şi alte chestii distractive la care se fac injecţii care ar putea fi evitate, mai bine nu. Bun. Şi cum vine un autobuz în staţie, văd de pe la 10 metri înainte un hominid care se ridică în picioare de pe scaunul pe care stătea şi începe să care cruci ample. Prima oară am crezut că a dat cineva lovitura puturoasă în spaţiu închis dar nu râdea nimeni pe lângă şi până s-a oprit 226le m-am prins: la vreo 20 de metri mai la vale e o biserică.

Bipedul îşi făcea cruci anticipativ aşa că m-am urcat în autobuz cât de încet posibil, să văd până când o mai ţine. S-a oprit la vreo 20 de metri după ce am trecut de locaşul de tălăngăială deci în ritmul de o cruce pe secundă pe care l-am observat a repetat acţiunea de 20-25 de ori. Şi nu ştiu dacă e doar stilul lui, stilul Oprişan, de a face un număr fix când trece pe lângă fiecare biserică (caz în care e prea concentrat să le numere ca să se gândească ce înseamnă Dumnezeu pentru el şi cât de tangenţial a trecut pe lângă casa Lui, destul cât să fure o Răsuflare Divină din Sfântul Duh), sau dacă se începe facerea de cruci când prinde-n coada ochiului o turlă. Dacă înainte să iasă din casă face un set de 50 de cruci cu repetare că poate nu apucă să-şi facă norma trecând în viteză pe lângă biserici cu autobuzul sau dacă îi apar nişte mănăstiri neprevăzute pe traseu. Oricum răsar ca din cer.

Povestea corporatistului

Dacă nu vrei să-ţi strici ziua nu citi. Dacă nu eşti tu, îl cunoşti şi o să-ţi pară rău pentru omul ăsta dar dacă totuşi citeşti şi recunoşti pe cineva însă tot ai o stare de bine, suferi de schadenfreude.

Asta a fost prima şi ultima avertizare. De acum, textul:

Ai terminat liceul. Hai şi facultatea, e momentul să începi să iei viaţa în piept şi obligatoriu să munceşti. Cu cât îţi găseşti un job mai repede cu atât mai bine şi cu cât mai mare e firma angajatoare cu atât mai mult vrei să lucrezi pentru ei. Oferă stabilitate, oportunităţi de promovare şi absolut toate, indiferent de numărul de angajaţi, au un colectiv prietenos şi energic dar ‘business oriented’. Aşa trebuie să fii şi tu ca să nu pleci pe uşa din dos, mahmur şi cu lichidarea în mână.

Îţi probezi în oglindă faţa de interviu şi când ajungi la masă cu potenţialul manager îl aprobi în tot ce zice şi încerci să fii cum ţi-au spus ăia de la eJobs să fii, carismatic şi sigur pe sine deşi îţi transpiră palmele şi scaunul pe care ţi l-ai ales singur nu are mânere, să te ştergi de ele. Ai nevoie de serviciul ăsta, ai tăi nu te mai pot susţine financiar şi până la urmă de asta te-ai cărat de acasă, să îţi faci un rost în viaţă. Chiar dacă ai vrea, oricum nu ai putea accepta bani de la ei ca să stai degeaba, trebuie să le dovedeşti că ai meritat orice sacrificii or fi făcut pentru tine aşa că strângi din buci şi te ploconeşti în faţa oricui îţi plimbă prin faţă o dată din lună, zi  în care să te simţi validat.

Pe lângă asta s-a terminat şi cu statul în cămin, la ieftinica, cu bere la draft şi stat pe internet până târziu. Trebuie găsită o chirie rapid, deja ai un plan de căutare şi îi pui în practică toţi paşii până găseşti ceva care să-ţi convină. Nu e chiar ultimul răcnet dar nici tu nu ai cei mai mulţi bani aşa că e o stare acceptabilă de compromis. Îţi înveţi împrejurimile şi mijloacele de acces. Se schimbă multe lucruri în viaţa ta şi asta te face să te simţi foarte bine, ca şi cum totul intră în sfârşit pe un făgaş.

Nu e chiar jobul pe care îl vroiai dar îţi spui că e doar un pas de început, până ajungi să strângi nişte bani şi după aia o să îţi găseşti ceva care să aplice ce ai învăţat în facultate sau ce vroiai de fapt să faci. Nici apartamentul nu e chiar ok, îţi dai seama după ce rămâi singur în el prima oară. Poate are gândaci, poate mobila e încleiată prost şi dai cu noada de pământ prima oară când te aşezi pe scaun.

În primele zile la locul de munca eşti receptiv, ai idei pe care le comunici noilor colegi şi superiorilor ca să arăţi cât de implicat eşti. Chiar dacă ai fost deja angajat, tot te simţi dator cu ceva peste descrierea postului pentru că te-au ales PE TINE şi nu pe altul. După ce termini trainingul încerci să porneşti în forţă. Înveţi rapid limbajul de corporaţie şi începi să îl foloseşti în glumiţe. Ceilalţi se uită la tine ciudat, au trecut şi ei prin stagiul ăsta şi li s-a făcut lehamite însă ţi le tolerează pentru că ştiu că e un proces. Din primul salariu nu îţi cumperi nimic special şi le spui oamenilor că e o idee învechită, de fapt după ce ai plătit toate facturile şi chiria ţi-au rămas fix atâţia bani cât să nu mori de foame.

După 6 luni deja ştii cam tot ce e de ştiut, începi să te gândeşti la o promovare sau dacă nu, măcar la o creştere salarială. Banii îţi ajung la limită în fiecare lună, din când în când mai trebuie să împrumuţi de la cineva câte un milion pe care îl dai înapoi la salariu. Alea-s lunile în care te gândeşti să te laşi de fumat sau de mâncat, în care te prinde ultima săptămână înainte să-ţi între banii pe card cu o sută de mii în buzunar şi mai multe zile lungi înainte. Dar e ok, tatonezi şi tu cum poţi terenul, afli ce trebuie să faci pentru mai mulţi bani şi nu ţi se pare exagerat.

Ieşirile cu prietenii se răresc, acum fiecare e pe barba lui şi are problemele proprii la serviciu. Mereu e unul care a avut noroc şi s-a angajat pe aproape dublu cât faci tu şi nu înţelegi de ce. Când totuşi vă vedeţi încerci să aduci discuţia spre perioadele petrecute împreună, când toţi eraţi egali şi bani n-avea nici unul. Era bine atunci. Suspini în halbă şi pe drumul spre casă te simţi aiurea.

Reuşeşti totuşi să prinzi promovarea care vine la pachet cu mai multe responsabilităţi dar şi cu o creştere cât de cât consistentă a salariului. În prima zi în care iei banii îţi zici că da, acum e bine şi te duci să-ţi cumperi ceva ce vroiai mult de tot şi pe care l-ai urmărit online toată luna rugându-te să mai fie în stoc. După ce îl ai în mână îţi dai seama că de banii ăia puteai să faci multe alte chestii dar tuturor care te întreabă le zici că e foarte fain şi că ar trebui să-şi ia şi ei. Îi faci o reclamă de parcă ar fi dopul pentru orice gaură ar avea cineva în viaţa lui. Îţi juri că data viitoare o să fii mai circumspect şi că nu o să mai pui botul la promoţii dar în acelaşi timp, undeva în spatele ochilor, ştii că nu o să fie aşa pentru că oricum ai prea puţin şi nu eşti în poziţia să îţi refuzi ceva. Dintr-o dată toate reclamele pe care le vezi parcă ar fi făcute special pentru tine ca şi cumpărător.

După un an serviciul te blazează. Nu mai ai chef de nimic, eşti demotivat total şi începi să haleşti seriale pe pâine. Dacă nu asta atunci ajungi să te joci pe calculator mult prea mult. Oricare ar fi, ai nevoie de un univers alternativ în care să poţi să te implici în vreun fel, o supapă în care să-ţi eşapezi gândurile, numai că asta nu merge cât de bine ai crede. În loc să îţi canalizezi nemulţumirile reuşeşti doar să reduci timpul în care ele te macină, cu consecinţe urâte în rest. Devii sarcastic şi distant, deja cu prietenii te mai vezi numai la zile de naştere şi nici la alea nu prea vrei să te duci.

Dacă ţi-ai găsit pe cineva să iubeşti şi e reciproc mai uiţi de probleme până trece valul de adrenalină de la început. E bine. E cineva cu care poţi să vorbeşti şi care te înţelege pentru că a fost sau e în exact aceeaşi situaţie. Un gând îţi trece prin minte că dacă e alesul/aleasa nu îţi permiţi o nuntă dar îţi trece rapid. E prea devreme să te gândeşti la asta. Mergeţi în câteva excursii care au consecinţe grave asupra economiilor dar pozele de pe Facebook arată cât de bine v-aţi simţit şi ce frumos a fost. Ai impresia că prietenii tăi parcă te invidiază şi asta te face să te simţi şi mai bine.

Până acum ai reuşit să-ţi mai cumperi nişte chestii dar fiecare achiziţie te bucură din ce în ce mai puţin, ca timp. Reclamele de pe toate siteurile, ajutate de Google, te fac să vrei din ce în ce mai mult să ai mai mulţi bani. Întrebi dacă se poate şi dacă ai noroc mai primeşti o mărire dar e mult mai mică decât îţi doreai. Ţi-au dat cât să-ţi închidă gura şi au subliniat că nu mai există buget până cel mai devreme la anul pentru aşa ceva. Le mulţumeşti şi în drumul înapoi spre biroul tău începi să cheltui banii în minte.

Din când în când îţi aminteşti că parcă erai creativ şi te gândeşti cum ar fi fost dacă. Probabil până acum ai fi fost cunoscut de toată lumea din domeniu şi te gândeşti foarte serios, de fiecare dată, să te re-apuci de ce făceai numai că n-ai timp şi o laşi pe mai încolo. Ai cu circa 5 kg mai mult acum decât aveai când te-ai angajat şi nu-ţi convine. Tot pentru că nu ai timp şi nici energie după ce vii de la muncă nu poţi să te duci să alergi prin parcuri. De sală nici nu se pune problema, chiar şi cu reducerea pe care o ai de la serviciu tot e prea mult abonamentull full iar cel day-time e in timpul programului.

Începe să te doară în cur de ce se întâmplă la muncă. Timpul trece, leafa merge, oricum ai alte chestii pe care trebuie să le faci, ai o relaţie de întreţinut, seriale la care să te uiţi, îţi aminteşti şi că ăsta trebuia să fie doar un job temporar aşa că începi să îţi depui CV-ul pe unde apuci şi aştepţi. Degeaba, nu te sună nimeni şi asta te motivează să mai depui o tură. Într-un final, când aproape nu mai sperai, primeşti un telefon de la o firmă la care nu-ţi aminteşti să fi aplicat. Le spui că eşti interesat şi stabileşti interviul. Imediat ce termini conversaţia cauţi firma, să vezi pentru ce post ai aplicat şi vezi că nu e nici pe departe ce vroiai dar nu contează. Când te prezinţi, dacă te mai prezinţi, afli că salariul e cu cel puţin 20% mai mic decât cel pe care îl ai acum şi te gândeşti că nu mai treci o dată prin toată treaba cu învăţatul şi promovarea pentru mai puţini bani. Şi aşa de abia îţi ajung dar măcar nu mai împrumuţi de la nimeni.

Au trecut doi ani de când lucrezi. Se întâmplă ceva important la muncă şi asta te tine în priză o perioadă dar după aia se fâsâie totul şi se revine la monotonia dinainte. Te uiţi la colegii de la alte departamente şi parcă ai vrea să fii în locul lor, numai să faci altceva. Îţi dai seama că şi ei sunt exact în aceeaşi poziţie în care eşti tu, de fapt toţi sunt în aceeaşi şi toate poziţiile în care ai fost tu până acum, că în corporaţii lucrează acelaşi om multiplicat de mii de ori. Ajungi în situaţia în care realizezi că totul e atât de la fel încât eşti propriul tău client, numai că tinzi să îţi cumperi mai mult decât te plăteşti.

Ţi se pare trist, dintr-o dată, şi nu mai ştii pentru ce trăieşti de fapt. Nu ştii unde sunt visele pe care le aveai în liceu, nu mai vezi imaginea mare ci doar rahaturile care îţi sunt puse în faţă zi de zi şi cu care te lupţi ca Don Quijote cu morile de vânt. Relaţia ta, dacă mai e, probabil merge bine daca ai noroc şi îţi oferă o scăpare din gânduri. Stingi lumina şi după sărutul de noapte bună încerci să nu te mai gândeşti la nimic. Adormi.

Când te trezeşti, e o nouă zi. Trebuie să faci un duş şi să te îmbraci să mergi la muncă.

•••

Aproape acelaşi lucru dar mai motivaţional într-un fel şi mai bine spus în altul, în versuri şi pe muzică:

Prietenul meu, Samuilă

Nivelul de cunoştinţe în ale informaticii pe care îl deţin, în special partea cu programare, e imens şi tinde cătră zero. Ca să schimb orice la blog trebuie să trec prin fieşce opţiune în care mi se pare mie că aş avea ce caut ca după aia să le iau pe toate la rând, până găsesc. Asta aicişa, pe WordPress, unde e o interfaţă uneori prea prietenoasă cu utilizatorul. Dacă ar trebui să-i întru în cod, presupunând că aş şti cum, le-aş pica toată platforma de câtă pricepere am adunat.

Nu-i nimic, ce nu ştiu în programare de site-uri recuperez pe partea de programare ne-online, adică aia de-o faci pe calculatorul propriu şi care nu pleacă nicăieri după ce o compilezi. Acolo sunt mare maestru cu centura -10 bani. Ştiu să

program adunare;
uses CRT;
var a,b,s:integer;
begin
write (Bagă a: ‘);
readln (a);
write (Bagă b: ‘);
readln (b);
s:=a+b;
writeln (‘Din a şi b împreună iese ‘,s);
readln;
end.

Chiar şi ăsta l-am scris acum cu mari greutăţi de aducere aminte.

Nu s-a prins de mine şi gata, cel mai avansat lucru pe care l-am făcut – dar l-am făcut, nu că doar zic asta – a fost să-mi creez un kit care să instaleze singur toate programele pe care le folosesc eu să urmăresc meciuri pe net şi să ascult muzici.

Prin toamnă mi s-a stricat Samuilă, cum îl alint eu cu drag şi îl denumesc mereu la instalare, n-a mai vrut să pornească de nici o culoare sau religie în care l-am înjurat.

Poate unora le e uşor să înţeleagă de la ce e, îi şi am în faţa ochilor minţii cum scot ei trusa de scule de măsurat tensiunea şi alte alea, fac un perimetru în care se desface măgăoaia cu şuruburile numerotate şi depuse în ordinea inversă scoaterii lor şi cum se duc după aia la fix. Eu procedez prin eliminare, fără nici un fel de sculă, apelând numai la cunoştinţele mele în domeniu de R2D2 cu care-mi înţeleg placa de bază la bootare şi de acolo – Bill Gates cu mila. Mi-am suspectat pe rând sistemul de operare, sursa, placa video, procesorul şi într-un final monitorul. După care am vrut să-l deschid de la buton pe Samuilă şi să caut pe Google ce ar mai putea fi dacă alea de mai sus nu-s. De înţeles pe undeva, el nu a vrut să se lase deschis să mă lase să-l vindec ca un şaman de stepă siliconică.

Îl ascultam cu urechea şi cu manualul de instrucţiuni în care era tradus codul morse în care piuia el în faţă dar nu auzeam nimic. Sărăcuţul de el se supărase pe mine şi nu mai vroia să-mi spună nimic iar eu mă simţeam vinovat. Mi-au trecut prin gând toate dăţile când aş fi putut să-l aspir pe dinăuntru, să-l gâdil la sursă sau să-l mângâi pe procesor şi am ales să nu o fac, limitându-mă la a-l şterge săptămânal de praf pe dinafară. ‘Şi Samuilă e un sufleţel şi merită şi el afecţiune’ îmi spuneam ascultând liniştea.

Două zile-am stat cu el mort şi descompus în casă şi nu mi-am dat seama că faptul că nu-mi vorbeşte E un semn şi că de acolo ar fi trebuit să încep. Placa de bază se soilase pe dânsa şi cu foile de garanţie-n mână mi-am dat seama că a crăpat la fix o zi după ce nu mai era acoperită.

Drumul către service a fost cu mare alai de maşini în necunoştinţă de cauză a ce făceau ele de fapt în loc să facă ce credeau ele că fac, şi anume să se ducă pe unde aveau drumuri. În schimb au arătat respect conducându-mi-l pe Samuilă pe ultimul drum şi claxonând când durerea lor pentru prea devreme plecatul dintre mine şi birou atingea cote paroxistice. L-am lăsat pe năsălie acolo după ce mi-au promis domnişoarele care l-au manevrat, la rândul lor cu tristeţea întipărită pe figură, că mi-l fac bine şi că dacă nu, să nu le mai cred bune în viaţa mea.

Drumul înapoi a fost singuratic, în vântul îngheţat de noiembrie şi fiecare pală îmi aducea cu dânsa o amintire în care Samuilă şi eu râdeam şi ne ţineam de maus împreună, trăgând jucăuş când unul, când celălalt. Sau cum mi-a vegheat el somnul în ultimii trei ani şi m-a asigurat că totul e în ordine cu un vuiet slab, continuu, cum s-a uitat la mine în momentele cele mai grele,  monolit negru în umbră care mi-a dat de înţeles că viaţa e grea ca o scanare full sau un drive prea fragmentat dar că după ce trec problemele există şi speranţă. Mi-a cântat cântecul poporului lui de atâtea ori încât aproape că făceam şi eu parte din el, fraţi de biip-brrr-biiip de la început.

Mi l-au dat înapoi după vreo două zile dar pur şi simplu nu mai e acelaşi. N-au mai avut placa lui de bază în stoc şi cea mai apropiată e oribilă. Din 8 giga de ram câţi aveam acum mai am loc numai de 4 deci mai am numai jumătate de Samuilă. Cu toate astea rezistăm ca doi guşteri care se ştiu de prea mult timp,  împreună la bine si la rău.

Obiectofilie? Ce-i aia?

•••

Dacă te cheamă Vlad, carele da, şi eşti din Vâlcea deci nu, e ca şi cum ai avea un judeţ întreg de maşini în flota personală de cocalar.

Flori, plete, nătăfleţ

M-am hotărât ca joia să fie ziua în care povestesc o amintire din trecutu-mi tumultos şi când o fi să nu mai am unele care merită povestite să le inventez. Ca o concesie făcută adevărului o să fie atât de extraordinare încât să pară verosimile numai prin implauzibilitate.

Aşadar începem cu o chestie pe care familia mea o află în premieră absolută, la momentul când s-a petrecut acţiunea i-am minţit cu nesimţire, începând astfel o amplă acţiune de ascundere a adevărului faţă de ei care mai continuă şi în prezent. Pe parcursul timpului au devenit atât de întortocheate explicaţiile pe care le prezentam spre control încât am început să le pierd şirul şi să le încurc între ele, bine că am plecat la facultate, departe de ochiul scrutător al lui Sauron care îmi scana viaţa şi necesita inventivitate continuă. Ca o paranteză absolut deloc necesară, pentru că nu am mai stat în focarul fizic al minciunilor mele mi-am pierdut antrenamentul şi acum, la bătrâneţe cu greu mai reuşesc să ţin minte ce am spus cui, ca să nu mă încurc şi odată cu mine şi pe dânşii, ascultătorii fideli ai fabulaţiilor mele, care ajung confuji după ce aud 3 versiuni diferite ale aceleiaşi întâmplări povestite de mine la prima mână.

Asta e povestea cu primul vis pe care am reuşit să mi-l omor singur. Pe la 9-10 ani aveam părul lung şi mi-a înmugurit, ca sub toate chicile eminente, o idee. Mă hotărâsem că vreau să fiu pompier şi auzisem că la antrenamente ăştia sar de la etajul doi. Eu stăteam la etajul doi. Gând la gând cu bucurie, am sărit, când nu era nimeni acasă care să mă oprească sau să se mire că de ce am ieşit pe uşa de la balcon şi m-am întors pe aia de la intrare.

Acum să nu se înţeleagă că m-am bulucit de năuc cu capul înainte în gol. Nu, ca orice geniu incipient aveam un plan, am calculat cu atenţie cum o să fac, înainte să mă apuc de orice ştiam deja că o să îmi dau drumul în mâini pe marginea balconului, cu picioarele atârnând, şi după aia o să ma las să cad drept, cum trebuie.

„Practic nu e chiar ca şi cum aş sări de la 2 dacă picioarele mele sunt aproape la jumătatea lu’ 1.”
Eu, circa 1994.

În mintea mea ăsta era primul pas, urmând a fi continuată seria de sărituri cu altele din ce în ce mai spectaculoase şi de mai de sus. Adică după ce mă obişnuiam cu procedura pe care am descris-o deja urma să mă aşez în cur pe balcon şi să-mi dau drumul de acolo şi după aia să sar direct din picioare, să ajung la Universitatea de Pompieri gata antrenat.

Vreo săptămână mi-am clocit eu planul, am măsurat din ochi distanţa, privită de jos în sus şi de sus în jos, m-am asigurat că pot să mă ţin în mâini, am făcut şi câteva sărituri de probă de pe nişte garaje. Totul a mers zeiss.

În ziua determinantă, plin de emoţii şi încredere în elasticitatea proprie am încălecat balconul, ziua în amiaza mare dar asta nu avea nici o relevanţă pentru mine, doar stăteam vis-a-vis de tribunal, cu o dita-mai parcarea în faţa blocului din care să-mi poată fi admirată acrobaţia. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Eram concentrat asupra saltului şi tot ce vedeam în faţa ochilor era cum o să iau eu 10 la testul de Sărituri de la Etajul 2 (SE2) şi o să se mire profesorul de SE2 de cât de bine m-am descurcat din prima.

Am încălecat balustrada, cum făcusem deja de prea multe ori în minte, m-am lăsat pe vine ţinându-mă de barele de fier care delimitau balconul (nu era închis) şi apoi mi-am dat drumul pâna am ajuns să mă ţin numai în mâini. Mi-am stabilizat poziţia corpului. Am tras aer în piept, mi-am făcut puţin vânt impingandu-mă cu picioarele în via vecinului de la 1 că să nu cad pe baza de ciment de sub bloc şi mi-am dat drumul în gol.

Era o parte importantă pe care o omisesem în toată daravela, şi anume că pompierii când se antrenează sar pe nisip, cu faţa, să vadă unde cad. Eu când sărisem de pe garaje sărisem pe pământ, cu faţa, să văd unde cad. Sub balconul bunicilor mei, de pe care am sărit cu spatele, imediat după poteca de ciment erau tufe de trandafiri în care am aterizat cu toată încrederea. Am ieşit jumulit ca vai de mine, zgâriat grav pe picioare şi surprinzător de puţin pe şale, cum am căzut ca o barabulă. Alor mei le-am spus că am încercat doar să sar printr-un gard viu şi am căzut, ceva cu care au putut să se împace că nu au greşit ei nicăieri însă ăla a fost momentul în care m-am hotărât că nu, pompierismul nu e pentru mine.