Doo

Sunt nişte chestii care se împart cu cărare. Freza, Titanicul şi viaţa sunt trei dintre ele, care se divizează sau s-au divizat în doo şi astfel au ieşit 6 chestii care pot fi ulterior combinate după cum vrea fiecare. Eu vreau să pun partea dreaptă a frezei pe partea stângă a hornului Titanicului ca să fie foarte ciudat cât timp se scufunda şi să rămână ăia din bărcile de salvare atât de surprinşi încât să exclame în cor că nu se poate aşa ceva,  şi să uite complet de viitorii campioni la 3700m adâncime care momentan dau din aripioare pe lângă chestii plutibile pe care n-au loc.

Viaţa n-o combin cu jumatea stângă de freză sau cu cealaltă unupedoime de Titanic pentru că e destul de complicată şi aşa uneori fără să fie nevoie să stau să mă gândesc de ce sufletu’ când ies din apartamentul meu intru într-o realitate paralelă în care sunt jumătatea inferioară a lu’ Jack Dawson şi aia superioară a lu’ Rose DeWitt Bukater înlănţuite într-un 34.5. Viaţa se împarte singură în chestii care plac şi care nu plac; că unele chestii intră diferit în categorii e altă treaba. De exemplu pentru majoritatea oamenilor căţeluşii sunt o chestie drăguţă, care place. Căţeluşii morţi nu. Reversul medaliei e pentru zoofilii necrofili, cărora le plac numai ăia morţi, că au o aura de nevinovăţie virginală în descompunere şi-i dă pe spate.

Reversul medaliei e o expresie de căcat.

Dar chestii care nu-mi plac/mă enervează:

Hamsiile: Nu ştiu cum pot oamenii să sugă la hamsii cu atâta poftă şi să-i înfigă în usturoi. Dacă e atâta nevoie de usturoi atunci de ce să nu-l mănânci gol, de pe deget? Cred că singurul motiv pentru care se foloseşte hamsia e ca să nu muşte idioţii din propria mana când se excită de la mirosul de Allium Sativum. Căcatului ăla de plevuşcă nici măcar peşte nu-i poţi zice pentru că îi lipsesc calităţile care fac un peşte peşte, şi anume pescarul care îi prinde individual şi competiţii televizate de prins hamsii. Pescuitul lor nu e un sport, e o obligaţie a omului mării să hrănească iubitorii de usturoi. Nu există conceptul de ‘prins şi dat drumul’ în cazul dejecţiilor ăstora cu ochi. La cât de mici sunt şi la ce cantităţi se consumă sunt echivalentul unui banc de plancton pentru balene. Fiecare din consumatorii lor e o balenă. Şi apropo, usturoiul nici măcar nu e specific românesc, a venit din Asia prin intermediul lu’ badea Gheo-San.

Bolnavii: ăştia grav, nu ăia cărora le trece. Oamenii cu boli incurabile care îşi plimbă carcasa pe stradă suferind vizibil şi cerşind admiraţie faţă de curajul lor de a continua totuşi să trăiască în condiţiile existente. Oameni care ar trebui să fie într-o cameră cu tapet gros pe pereţi şi cămăşi făcute la comandă dar nu-s.

Am pe la bloc un imens, e clar ceva în neregulă cu tiroida sau alt organ al lui. Toată ziua stă şi o freacă în faţa blocului, cu tricouri care uneori îi acoperă burta şi alteori nu, cu o pleată a la Talisman, neagră şi creaţă. Se uită ameninţător la mine când mă vede că privesc în direcţia lui generală şi chiar nu e greu să te uiţi înspre el. Stă pe bancă în stradă şi de fiecare dată când ies de pe aleea care duce la scara mea dau cu ochii de el. Mă tem că dacă i se pune pata mă mănâncă cu tot cu ambalaj, aş avea loc. Astă iarnă l-am văzut deszăpezind de zor un Porsche 911 în care nu ar fi încăput, probabil e al unui membru al familiei deci bani de tratament ar fi.

Dar până să ies în stradă de obicei mă întâlnesc pe la ora la care plec la muncă cu un vecin aţă de slab de la un etaj inferior, care stă şi pândeşte pe casă scării. Se holbează în afară, de după perdeluţa comunistă care e pe o singură parte a uşii de la intrare. Prima oară l-am salutat şi mi-a răspuns exhaustiv despre ce înseamnă să fie ‘bună’ ziua pentru el. Nu l-a interesat că aveam căşti, a vorbit înspre mine vreo 2 minute până a venit liftul şi eu m-am prins de abia după un minut şi ceva, când s-a terminat melodia şi am auzit cuvinte din spate. A vorbit cu ceafa mea aproape două minute fără să-i pese, de parcă era profesor sau politician. Am început să îl ghicesc că e la pândă de când mă urc în lift pentru că are un miros specific de stătut, care în spaţiu închis face ravagii. Ăsta ar trebui să fie la veseli nu la comun, are în ochi privirea aia care te face să vrei să fii de acord cu el indiferent ce zice, pe linia ‘să nu transformăm violul ăsta-n crimă’. Pe un om normal şi nervos, dacă vine spre tine îl poţi face să îşi recalculeze şansele de a-ţi face rău dacă îi dai una bucată preventivă; îi zdruncini încrederea dacă merită să continue sau nu dar Slendermanului ăsta îi citeşti crucile-n privire.

RATBişti profesionişti: pe ăştia îi recunoşti de la distanţă când te urci în mijlocul de transport în comun. Sunt oamenii pe care îi vezi nemulţumiţi indiferent de cât de aglomerat şi cât de cald e. Majoritatea populatiei foloseste autobuzul/tramvaiul ca să ajungă din punctul A cât mai aproape de punctul B, dacă nu chiar în el. RATBiştii caută plăcerea drumului pe parcurs, nu contează destinaţia ci călătoria şamd. De obicei sunt pensionari care n-au treabă pe acasă şi când nu sunt în şedinţele consiliilor de bloc iau cu asalt staţiile şi se duc să aibă de unde veni. Sunt ăia care se ceartă pentru un loc necedat că de, trebuie să-şi plimbe moaştele în locuri numai şezând. Sunt cei care încep să se înjure cu controlorii care au prins pe cineva fără bilet şi din cauza asta întârzie circulaţia. Au de ajuns nicăieri şi repede. Dacă pute cineva o să comenteze cu voce tare, impersonal, că cineva nu se spală, de parcă ăla fără casă o să se simtă prost că le-a jignit simţul olfactiv şi o să se arunce-n Dâmboviţa să scape de izul specific.

Numai RATBistii ştiu exact condiţiile în care ar trebui să se desfăşoare călătoria. Restul călătorilor care le sunt neutri sunt proşti că nu fac nimic, dacă pe profesionişti îi deranjează ceva ar trebui organizat un linşaj împotriva vinovaţilor ca să poată să se simtă satisfăcuţi. Care îndrăznește să vocifereze că ‘nu-i chiar așa’ e oprit brusc din argumentația logică și i se explică de către RATBistii sub acoperire (da, sunt unii acolo ca spate, care nu se desconspiră așa ușor, doar stau, ascultă și când e cazul acționează ca agenturile, meteahnă veche) că nu a înțeles exact ce înseamnă doleanța doamnei/domnului de mult bun simț care a lansat-o. Sunt chestii mai complicate decât poate par la prima vedere și ‘stai în banca ta și taci’.

Oamenii care fac cruci: pe stradă. Anonimul de pe interneţi zicea că religia e ca un penis: e ok să îl ai şi să te mândreşti cu el dar e rău să încerci să îl bagi cuiva pe gât împotriva voinţei sale. Cine face cruci când trece pe lângă un popa sau o biserică o face pentru spectacol, să urle credincioasele de la mantinelă şi să-i admire tehnica de sus/jos/dreapta/stânga. Să îşi imagineze fanele cât de adânc şi apăsat crede individul şi cât de rău s-ar căsători cu ele. Pentru femeile care o fac, schimbăm sexul descrierii privitorilor.

Exemplificare cu exemplu personal: record de două puncte pe metru pătrat de pixeli: urmează exemplul:

Acum vreo două săptămâni stăteam în staţia de autobuz de la Academia Militară, direcţia spre Eroilor. E numai o staţie de mers dar ploua şi ăştia rezistenţi la apă ca mine nu cară umbrele după ei dar au o frică patologică de complicaţii la răceli. Ne plac răcelile dar dacă se lasă cu pneumonii şi alte chestii distractive la care se fac injecţii care ar putea fi evitate, mai bine nu. Bun. Şi cum vine un autobuz în staţie, văd de pe la 10 metri înainte un hominid care se ridică în picioare de pe scaunul pe care stătea şi începe să care cruci ample. Prima oară am crezut că a dat cineva lovitura puturoasă în spaţiu închis dar nu râdea nimeni pe lângă şi până s-a oprit 226le m-am prins: la vreo 20 de metri mai la vale e o biserică.

Bipedul îşi făcea cruci anticipativ aşa că m-am urcat în autobuz cât de încet posibil, să văd până când o mai ţine. S-a oprit la vreo 20 de metri după ce am trecut de locaşul de tălăngăială deci în ritmul de o cruce pe secundă pe care l-am observat a repetat acţiunea de 20-25 de ori. Şi nu ştiu dacă e doar stilul lui, stilul Oprişan, de a face un număr fix când trece pe lângă fiecare biserică (caz în care e prea concentrat să le numere ca să se gândească ce înseamnă Dumnezeu pentru el şi cât de tangenţial a trecut pe lângă casa Lui, destul cât să fure o Răsuflare Divină din Sfântul Duh), sau dacă se începe facerea de cruci când prinde-n coada ochiului o turlă. Dacă înainte să iasă din casă face un set de 50 de cruci cu repetare că poate nu apucă să-şi facă norma trecând în viteză pe lângă biserici cu autobuzul sau dacă îi apar nişte mănăstiri neprevăzute pe traseu. Oricum răsar ca din cer.