N-am eu multe dar niciodată n-or să-mi lipsească datoriile

Pre când mai în trecutul apropiat aveam probleme în a-mi găsi titluri la postări şi mă perpeleam pe-o singură parte căutandu-le, acum am vreo două gata scrise şi salvate dar nu prea am la ce să le şi pun în fruntea. Vezi-Entitate-Supremă-Care-Nea-Creat, trec printr-o perioadă de asiduă durere de cap şi ochi, combinată cu o cruntă suferinţă metaflorica în cur de a face ceva în privinţa asta drept pentru care aşa îmi şi trebuie.

Balansatul de dureri şi perioade de nedureri e destul de dificil în general dar mai ales atunci când înşiruirea de întâmplări aleatorii dar cu o schiţă predeterminată pe care o numim viaţă face pe dânsa-n patru şi obligă la staţionare pe o perioadă destul de lungă de timp în faţa a ceea ce creează motivul tânguielilor, respectiv un monitor de calculator, în spatele căruia îmi desfăşor munca. Nu aş putea explica exact de ce în spatele lui, nefiind de profesie reparator spate monitor (numa’ unu’) dar dacă aşa e vorba cine sunt eu să mă iau la palme şi bătăi cu perne cu înţelepciunea populară şi chiar dacă m-aş încumeta, mi-aş lua o bătaie prima-ntai pe cârcă, fiind singur faţă cu reacţiunea, care e multă.

Aş vrea totuşi să împing un semn de atracţie asupra faptului cum căci înţelepciunea populară nu e prea deşteaptă şi ar trebui revizuită şi adăugită înspre varianta 2.0. Am aflat asta la prima mâna (dreapta), dijaba cumpărându-mi de lame pentru bărbierit palmar când mi-am auto-început viaţa sexuală şi de asemenea fiind convins că problemele de vedere de acum nu de acolo mi se trag.

•••

M-a buşit mai ieri nu o maşină, cum sunt convins că speră unii, nici un plug, cum era chiar posibil, şoferii de pe asemenea utilaje având dezlegare la roşu, ci o revelaţie. Cred că aş putea schimba numele blogului în RevelaţiileLuVlad pentru că le am în ritm alert, aproape divin aş putea spune.

Există doi dragoşti pe lumea asta, aşa, calculând în mare şi în alea adevărate, că ălea de umplutură se categorisesc în mai multe varietăţi decât aş putea eu să număr vreodată, deci mai multe decât am eu gegete la mânuri şi picioare. Există aia spongioasă, care are volum mare da’ e cam goală pe dinăuntru, adică de oameni activi, care deci fac multe activităţi atât împreună cât şi individual şi se agaţă unu-n altul şi invers cât de mult posibil. A doua e aia gen pateu pe pâine, mai densă, mereu de o singură culoare şi nici aia prea atrăgătoare, fix ca pateul. Diferenţa dintre cele două e după cum urmează: aia buretoasă, şi când spun asta mă gândesc fix la ăia de bucătărie, nu la ăia de baie cu care te freci prin locuri unde soarele răsare doar dacă-l plăteşti, se extinde sau se comprimă în funcţie de cum se manifestă cei mârşavi în ale dragostei, pe când cea de tipul pate pe pâine e o constantă monotonă şi monocromă dar sigură.

Puteam să schimb domeniul şi să zic că dragostea osmiu (care are onoarea să fie cea mai densă substanţă de pe ăst pământ), dar are dezavantajul că sună ca o relatare penilă la persoana a treia singular şi mie mi-e a foame, nu a sex solo.

•••

M-am uitat acum câteva zile la un interviu cu o oarecare câştigătoare de Oscar de anul ăsta, nu pentru că vroiam neapărat cât pentru că un prieten care încearcă să tragă de numele meu destul cât să-i ajungă să se acopere şi el m-a obligat prin click de link. Dacă se dă în cap pe stânga şoarecului nu mai ai ce face, taci, suferi şi simulezi că de fapt asta îţi lipsea din viaţă şi că de când te-ai sculat de dimineaţă tânjeai după ceva fără să ştii ce dar acum ai aflat, mulţămiri în număr de mii. Domnişoara-doamna-nu-ştiu ce-i că nu prea mă interesează statutul marital al unor acestea de se prostituează în cuvinte, la două trei vorbe tot zicea ceva de publicistul ei şi mi-am imaginat, în seninătatea mea cerebrală, că o fi un mare om de îl are atâta-n gura cineva care tocmai câştigase un premiu. Ulterior m-am interesat şi am aflat că ca să funcţioneze un vedet are nevoie de o curte de pulifrici care se agită targetat pe câte-o direcţie. Eu, când o să fiu şi eu la rândul meu vedetă de apă dulce cum invariabil o să ajung, o să îmi angajez printre altele un manager de erecţii a cărui singură treaba o să fie să mă sfătuiască când să le am, când să nu şi mai ales în prezenţa cui. Cu restul cred că mă descurc şi singur in sensul că nu am nevoie de ajutor cu punerea în practică a planului avizat.

•••

Prietenă-mea a insistat să îmi iau o cămaşă pe mine când m-am dus la muncă, nu pentru că altfel m-aş fi dus la bustul gol, ci peste tricou, pentru că e frig afară. Argumentele logice cum că eu nu muncesc la deszapezire şi că vecinuiesc cu un calorifer au căzut pe urechi surde aşa că azi, iubitoriu de pace şi înţălegere-ntre oameni cum mă aflu, am venit cu cămaşă pe mine. După ce a reuşit la un moment dat să se tundă ca maică-mea acum a început să mă înfofolească ca bunică-mea când eram mic. Cred că încearca să se infiltreze subversiv, asemuindu-se (şi nu mă) cu persoane cu care m-am obişnuit să existe spaţial în contextul de eu.

•••

Pe 26 şi 27 martie a fost o treabă cu homosexualitatea şi din loc în loc îşi mai schimba unul sau una poza de profil pe Facebook că îi susţine în demersul lor să îşi unească frustrările unele cu altele în sfânta instituţie a superfrustrarii, ca ăia 5 inelele în Captain Planet. Cu riscul de a nu fi crezut ţin să precizez că nu sunt homofob dar nici pro-homo, din lipsă de un cuvânt mai bun şi nu ca determinare a gradului de proficienţă în ale îmbucatului. Ce mă supără aşa, atât de puţin încât să pot să trec peste fără absolut nici o problemă dar totuşi trebuie menţionat, e că la toate paradele astea gay la care s-a nimerit să mă uit la ştiri sau în pozele cu oameni care sunt gay şi se auto-susţin nu apar, statistic vorbind, reprezentanţii genului.

Unde sunt homosexualii în negare care nu merg de 3 ori pe zi la sală să-şi lucreze fesierii, nu am nici un dubiu, cu un scop ulterior? Dar lesbienele care se îmbracă fix ca nişte tăietori de lemne şi beau la fel unde-s? Pulbere pe sub vreo masă, evident, dar un om nebolânzit la cap ar putea crede că măcar la întruniri ar putea să vină bipede sau măcar ca nişte Păşitori Imperiali, mai molcom, pe 4 picioare, dar sigur.

•••

Din ciclul gânduri de foarte dimineaţă noaptea:

Diferenţa dintre maieu şi maiou, nebagând în seamă care e corect şi care nu, e ceva foarte fin, care poate fi dedus din vocala folosită în locul celeilalte pe când toate consoanele rămân fix la fel. Şi două vocale rămân la fel dar tocmai prin asta se exclud din discuţie, neschimbându-se. Maieu spune cineva care nu îl poartă pe sub cămaşă şi se uită cu ochi piezişi când i se sugerează. E ca litera, când o scrii, se delimitează de articolul vestimentar prin golul din tiparniţă pe când ‘o’, datorită rotunjimii caracteristice include ideea de a purta maioul în subconştientul omului care o face.

•••

Eu am un nas şi pe nasul ăla pe care îl am şi de care nu vreau să mă despart nici măcar prin tăiere am piele, pori şi greutatea lumii care mă apasă de fiecare dată când îl dau cu nasul în frig. Floricioaica zice că e de la sinusuri. Eu nu sunt de acord cu ea şi astfel mă opun făţiş. Ea insistă că e de la sinusuri. Mie mi se pare că sunt mai important decât geometria şi că e de la greutatea lumii. Ea mă dă cu capul de pendula morţii că e de la sinusuri. Eu mă gândesc că cum nu mă aşteptam eu când eram mic să fiu atât de important încât să port greutatea lumii pe nas. Atlas o ducea în spate, altul sub braţ, când era lumea plată, mie mi s-o nimerit să trebeasca să o duc pe nas. Nu-i vorbă, că am şi unde să o duc şi mai rămâne loc pe lângă pentru alte planete dar dacă tot o deplasez, oare ce i-ar plăcea să vadă din ea însăşi? Măcar s-o duc undeva frumos, că la muncă nu cred c-ar vrea să mergem. Dacă nu mergem la muncă atunci n-o să mă mai plătească, trebuie să îmi sacrific viaţa pentru lumea asta şi ea altceva înafară de să mi se lase pe nas nu face. Dacă-mi cade nasul de acolo de unde face pârghie cu greutatea? N-o să mai pot ieşi pe stradă şi o să trebuiască să o duc numai prin casă, maaaxim să ducem gunoiul la ghenă şi aia nu e aşa de departe. Asta înseamnă responsabilitate.

Anunțuri

Nu mult şi bine, puţin si de căcat

Cred că am visat azi noapte că am găsit un titlu excelent pentru postarea asta. Am visat şi că l-am scris, salvat şi că după aia m-am uitat cu foarte multă împlinire sufletească la el, cum şedea negru pe alb pe wordpress pe monitor pe calculator pe pizda mă-sii că a fost doar un vis. Titlul de acum este o slabă reminiscenţă a ideii, e logic că nu m-am uitat dimineaţă când poate mai era proaspăt şi aburind să văd dacă e deoarece ştiam că l-am băgat în casetuţa lui şi că de acolo nu se mişcă.

Ajungi să îţi dai seama cât de repede se mişcă lumea şi cât de repede eşti forţat să te adaptezi la ea când eşti pe budă. Dacă în fragedă pruncie puteai să stai să citeşti capitole, dacă nu cărţi întregi pe perioada unei defecări laborioase dar în final fructuoase, acum nici măcar nu apuci să găseşti pagina şi rândul că gata, ai şi terminat. Atât.

Dar în alt fel un prieten mi s-a destăinuit, în totală confidenţă, că s-a şters, zice el, din greşeală cu mâna căci când pleosc un picur de apă a sărit înspre dânsul cu scopul declarat de a-i mucifica hârtia întru umezire şi rupere imediată la contactul dintre cele două forţe de puteri clar inegale.

Şi tot la acest domeniu plăcut mirositor aş vrea să atrag atenţia asupra că cât de suspicios e că jocul de rock, paper, scissors pare a fi inspirat chiar din acest areal. Dacă stai să analizezi componentele – rock, care e un fel de cărămidă, după cum i se spune şi maroului, paper nu are nevoie decât de traducerea în hârtie, căci de altfel e după cum îi zice şi numele iar scissors e ce desparte hârtia între ea însăşi, conform delimitării prezentate în poză.

cut-here

Gol şi doare

E foarte posibil ca într-o tentativă prost inţeleasă de eliberare individuală prin nepurtare de chiloţi prin casă şi aşezare nefericită ulterioară să-mi fi tras un coi mai mult decât a fost proiectat să se tragă. Ăla stângul, care suferă de personalitate şi schizofrenie s-a hotărât să facă bungee jumping asistat şi ca urmare doare atât pe sine cât şi pe mine. Dacă peste câteva zile nu se dezice de această practică oribilă poate l-oi duce-n vizită la un doctor de coaie şi alte varietăţi inghinale. Trebe să nu uit să îmi iau chiloţii cei mai amuzanţi, cu poză pe ei pentru că dacă mă duc să mi-ii dau jos în faţa unui doctor vreau să îl amuz bine înainte, să fie binedispus şi nu într-o stare de nervi în care să experimenteze tratamente alternative cum ar fi ‘dă-i una în sens invers, să fugă de frică’.

•••

Păstrând zona inghinală ca zona de referinţă, ţin să precizez că marketingul şi advertisingul sunt nişte biscuiţi greu de digerat căci atât la facultate, unde ar trebui să le studiez studios, cât şi în viaţa reală, din ce-s făcuţi nu-mi cade bine la stomah. În cărţi e plin de cuvinte complicate şi greu de procesat de creieraşul meu care rulează încă pe SDRAM (şi nici ăia mai mulţi de 16), în timp ce în jur e plin de reclame cum n-ar trebui să fie. Pentru mine. Toţi vor să fie interactivi cu je în timp ce eu îmi doresc cu atât mai mult să nu fiu interactiv înapoi.

Ce-ai face cu 2000 de lei? întreabă cu nonşalanţa ăluia care îi are un site de pe care îmi cumpăr eu din când în când chestii. Pfohohoi, ce-aş face cu ei! Şi aş mai face-o o dată numa’ pen-că pot! De fapt o fac numai cu gândul că s-ar putea să îi am. Divaghez dar în primul rând nu e treaba lui pe ce i-aş cheltui, că de băgat în bancă şi crescut dobândă la ei nici nu se pune problema. Îs ai mei, dacă ajung in situaţia ipotetică să ii am, şi numai pentru indiscreţia asta, că să mă întrebe ce aş face cu bani pe care mi i-ar dărui, i-aş da pe chestii care se găsesc în oferta lor dar le-aş lua de la alţii care au ştiut să îşi ţină gura-mpixelată.

Revenind la petro-dolarii de la mine din buzunar, sau mai bine zis care erau la mine în buzunar acum câteva zile, acum dacă bag mâna în buzunar găsesc numa’ Sfântu’ Duh (nume de alint), m-am decis să îi dau pe un pix, înainte de mers la cursuri, nu pentru că nu aveam unealtă cu care să mâzgălesc unica foaie pe care o vânturam ci pentru că una bancnotă mare trebuia făcută mai multe bancnote mici întru vesela lor folosinţă la automatul de cafea. Vânzătorul de la magazinul unde am hotărât să întreprind schimbul dintre cei lei ai mei şi pixul şi cei mai puţin lei ai lui a luat o atitudine foarte agresivă vis-a-vis de produsele pe care le avea în ofertă. Că nu vreau şi o Eugenie? Nu, vreau un pix. Sau mai bine o Eugenie şi o apă? Nu, un pix. Nu, că pix îmi dă oricum, şi-i fermecat, merge brici la examenele pe care i-am confirmat că nu le am deoarece nu e sesiune, da’ pe lângă el nu vreau şi un marker? Nu, un pix. Şi atât! Un pix? Un pix, da’ să fie ăla magic dacă tot i-o făcut atâta reclamă.

Mi-a dat pixul magic. Şi e. Magic. A curs într-o zi cât altele-n niciodată. Până la sfârşitul orelor era gata stors de albastru însă lecţia de marketing mi-am însuşit-o. Mi-a vândut un pix prost iar eu am fost şi fericit că l-am cumpărat.

•••

Am prieteni care se duc în varii ţări şi îi oblig pe toţi cu forţa rugăminţii sau mai des cu amenințarea violenţei deloc voalate că să îmi aducă ceva de pe-acoloşa pe unde-ajung şi să mi-l depună în faţa când o fi să se-ntoarca să se încălzească la focul prezenţei mele, calde în viaţa lor bicisnică şi rece. Eu, în schimb, nu le aduc nimic deoarece nu mă duc nicăieri. Avantaj la primitor, zic.

•••

La mine la muncă este o budă în care e etern frig. Impropriu spus atât la mine cât şi la munca, deoarece nu e a mea şi acolo merg să mă recreez de la atâta uitat la seriale, filme şi jucat pe calculator prin facere de cu totul altceva, enervant, pentru diversitate. Sunt mai multe buzi, dar în celelalte e frig numai când deschizi geamul, spre deosebire de asta în care e frig tot timpul, chiar şi vara. Numita căcăstoare e capitonată cu gresie sau faianţă, că nu ştiu niciodată care-i diferenţa dar le are pe amândouă concomitent şi eu bănuiesc că de la asta i se trage. Dacă aş avea io o putere legislativă aş da o (surpriză!) lege ca toate buzile să fie căptuşite cu un material pufos, care să reţină căldura dar nu şi mirosul. Un material de care să îţi facă plăcere să te atingi, indiferent cu ce parte a corpului, dar după ce te încuraţesti.

•••

Din când în când mă mai surprind ascultând ştiri spre, după cum am mai spus şi ţin să subliniez, surprinderea mea. Oameni prezentabili sau audibili îmi comunică mie şi restului de popor dar în special mie că ce s-a întâmplat prin locuri în timp ce eu îi răsplătesc cu atenţia mea multi-lateral expandată până-i prind că fac o bubă, când se rupe totul.

Zicea unul pe un post roşu cu un P pe el dar pe care nu o să-l numesc pentru că nu vreau să le fac reclamă dacă nici ei mie nu că ‘în ultimii 4 ani de zile o femeie a fost victima abuzurilor repetate din partea…’. Pof-ce, mă? Lasă tu abuzurile, că alea îs pe tăte gardurile şi pri-mpregiurul tuturor instituţiilor, da’ eu credeam că ne-am hotărât ce înţelegem când auzim un număr de ani şi că nu mai trebuie să precizăm şi substantivul la care se face referire. N-am văzut sau auzit nicăieri de ‘4 ani de căscat’ sau ‘3 ani de picoteală’, asta numai în arealul dormitului, care se oficiază în jănere noaptea, în opoziţie cu zilele de care vorbea prea mult stimabilul.

Spre deosebire de alte cantitative de-astea cum ar fi kilogramele, litrii şi metrii, care aşa, ca idee, pot fi toate de apă, eu zic să renunţăm la clarificarea ălora care nu o necesită şi să o facem uşor şi fără mişcări bruşte.

•••

Telechinejii ăştia, care or fi ei înafară de mine pe lume, oare fac abuz de putere? Ei, nu eu, că eu îmi folosesc puterile numai pentru bine, cel de declinare proprie. Printre numeroase alte întrebuinţări pe care i le dau mega-puterii mele se numără şi auto-scuturatul fără mâini. Covoare, pături sau altceva, rămâne la latitudinea minţisoarei fiecăruia să decidă în ce crede.

Da’ abuzul asta de putere când chiar e o putere şi nu doar ce legitimăm noi prin vot că ar fi una, cum ar decurge? Refuzul de putere ar fi să se îmbrace în spandex, obligatoriu verde, şi se vânture pe drumuri lăturalnice şi curbe în ac de păr în căutare de accidente şi dupe aceea să nu ridice maşina de pe tăntălăul care şi-a răsturnat-o peste dânsul fără să i se tranzacţioneze-n contul de PayPal o anume sumă. Dar nu despre asta era vorba, că altceva am scris în prima propoziţie. Abuzul ar fi să mute chestiile prea harcana. Dar cum ajung heroii ăştia într-o poziţie în care să fie impotenuza asta posibilă? E ceva în registrarul de la casa muncii degeaba sau anumite joburi care se pretează perfect pe profilul telechinezului? Şi-s plătite bine? Că asta ne interesează pe toţi, când ne întâlnim levitând prin buricii târgurilor de mirese unde ridicăm trena modelelor pentru amuzament. Adică poate e cazul să-mi adun căcatul împreună şi să încep să mă concentrez exclusiv pe asta şi să las alte chestii la care mă concentrez exclusiv acum.

•••

Cum numai unor supra-oameni li se întâmplă chestii supra-omeneşti, am descoperitără un fenomen cu care mă întâlnesc în aproape fiecare lună şi pentru că l-am descoperit şi e al meu, deci, o să îl şi numesc. Vroiam să îi spun Fenomenul Vlad dar m-am răzgândit şi o să-l numesc îmbuceală cronică pe fond de sanchi lei. E posibil să fie un fenomen internaţional aşa că ăia o să trebuiască să ne recunoască moneda şi, dacă avem noroc, independenţa.

Se desfăşoară cam aşa: când fondurile tind spre zero, foamea creşte ca drept urmare a frigiderului din ce în ce mai gol. Or când şi ultimii bani se duc pe mâncare şi se mai adăpostesc câteva chestiuţe pe rafturile numitului, tocmai atunci, vreme tradiţională de strâns curele sau şireturi prin jurul (dar nu limitat la) brăcinarilor, atunci e foamea mai urâtă şi mai nevricoasă. Se poate de abia să fi mâncat, că tot trebuie să mai dau o dată pradă în ăla de-mi ţine chestii reci, că ‘măcar acuma să mă satur, cine ştie când o să mai prind mâncare?’, o exprimare tipic fatalisto-românească, de altfel. Logica, prieten drag în jenere, se spânzură de bec şi nu cârteşte că dacă termin acum haleala mai încolo chiar n-o să mai fie nimic dar vreau să pun felul ăsta de gândire pe seamă boalei debilitante şi nu a prostiei omeneşti. Vorba aia, prost să fii, noroc că eşti (adică îs).

Foamea lefterului e parşivă şi nici măcar telekinezia nu ajută, pentru cei care o au, bineînţeles, împotriva ei. Va fi studiată în amănunt în aproximativ alte 17-20 de zile (apreciere optimistă, probabil în vreo 11-12) când se va împlini din nou cerinţa că ea să-şi facă simţit hoitul pe la botul meu.

Evanghelia după Caddy

Azi o fost prima Zi Internaţională a Fericirii. Nu azi când citiţi voi ci azi când scriu eu, ca să fie clar şi ca să nu avem vorbe sau cozi la magazine înainte de ora închiderii că vai, aţi ratat oferta. Nu înţeleg prea clar conceptul din spatele ideii de sărbătoare internaţională, că eu mă fericesc pe mine mult mai des decât o dată pe an dar aşa, singur şi fără de-ajutor. Azi, spre nici o deosebire de alte zile aşa-zis internaţionale, oamenii au mers la muncă şi acolo ei nu pot să fericire pentru căci sunt ocupaţi cu alte treburi, supra-numite şi munci de unde vine şi numele locului unde s-au aflat. Tot azi, iarăşi la fel cu alte zile, e miercuri deci e zi de jumătatea săptămânii, când încă nu ştii dacă te bucuri că au trecut luni şi marţi sau să buhăi, invariabil în cuşmă, că mai sunt joi şi vineri care urmează. Din cele două de mai sus aş putea trage o acoladă ca la maftimatica şi să bag un rezultă că prima Zi Internaţională a Fericirii a fost un fiasco total. Rog organizatorii să se străduiască puţin mai mult la anu’.

Notă adiţională: între timp s-a făcut vineri, pentru cine nu e la curent cu mersul săptămânii.

•••

Luni 25 e zi de salariu şi cârduri de carduri hămesite aşteaptă cu guri de lupi dacici (adică fără un cur propriu-zis, dar şi ăla franjuri), să intre prin faţă şi să iasă prin spate mii de lei. Toţi de la mine de la munca şi de ce nu şi din ţară suntem pregătiţi atât sufleteşte cât şi fiziceşte să aglutinăm ceva după lungi perioade de uscăciune, mini brezels la quintal şi iaurţi la cea mai mică formă de ambalare posibilă. Bugetari din toate colturile ţării s-au auto-constituit ad-hoc într-un club select pentru că au cicluri de viaţa similare şi, cel mai important, îşi sincronizează perioadele fără bani că femeile care stau împreună perioadele, iar apoi m-au numit pe mine să le port cuvântul ceea ce şi fac prin prezenta. Indicaţiile a cum sa fac asta au fost variate, printre care ‘pe-o ureche, ca mafioţii’, ‘scos din pantaloni’ sau ‘numa’ să-ţi pui curea la el, mămică, că ţi se vede fundu’ dacă nu’, motiv pentru care îl şi port aşa cum mi s-a indicat că să nu.

Rareori realizăm cât de important e rolul pe care îl are B.U.G. Mafia în vieţile noastre iar atunci când o facem dădem gândul la o parte cu dosul pălmii scheletice de foame. Dar cu toate astea, în Evanghelia după Caddy, strofa 1 versetul 3 se zice că ‘Ban la ban şi păduche la păduche trage,’ şi că ‘Cei de sus nu te ascultă nici nu-ţi dau pace’ şi precum a spus aşa şi este, mai ales când se întâmplă să nu fie nici bani precum nici păduchi. Dacă versetul este adevărat, şi presupunem că este adevărat fiind al lui Daddy Caddy, care este şi el adevărat la rândul lui, opusul este aşijderea. Deci lipsa de bani la lipsă de bani trage şi lipsa de păduchi la lipsă de păduchi îi face cu ochiul. Mergând pe stradă şi arătând cu degetul un om îl putem întreba: ‘Tu când n-ai bani, n-ai bani? Dar păduchi, când nu ai, nu îi ai?’ Şi răspunsul lui va fi invariabil că aşa e, cum şi Caddy s-a pogorât dintre bajeti şi Pantelimoni între noi să ne arate calea cea dreapta până pe Iancului unde întâmplător stau eu, lefter-păcătosul.

Dar vie-va Luni cu slavă şi intrare de bani în conturi iară toate fi-vor din nou cum or fost la început de fost salariu şi bugetarii vor ridică din mânuri în aer şi îi vor adresa mulţămiri călduţe celui de sus care le-a alimentat cu credit cardul iară el nu îi va ascultă şi nu îi va lasă în pace pentru că munca nu se termină niciodată, împlinind profeţia Caddyului.

•••

Salut! Bună dimineaţa/ziua/seara, după caz. Bla-bla-bla. Bla? Bla-bla. Vreme. Bla. Politică. Bla-bla-bla-bla-bla. Auzi, tu…?

Cam aşa se rezumă momentul zero al interacţiunilor dintre oameni, care e mereu la fel şi altfel nu-i. Se începe cu saluturi fix degeaba, că-s desuete cam de când a apărut internetul pentru toţi, în măsuri de copii si adulţi. Începi să vorbeşti ca să poţi să vorbeşti în continuare şi după aia să ajungi unde de fapt te interesa, adică la motivul pentru care te interacţionezi cu omu’. Başca că sunt şanse mari ca introducerea asta în problemă să fie falsă, de mult nu am auzit pe cineva care să ureze ‘bună dimineaţa’ cu un ton de bună dimineaţa.

Bună dimineaţa sau ruda lui de la ţară, ‘neaţa, e mai mult o înjurătură decât o urare. Dar e? O urare, adică? Poate-o fi o constatare şi mi-am trăit viaţa în minciună până acum, fix tătă viaţa.

Eu nu mai dau bună dimineaţa, precum nu dau nimic altceva de la mine din principiu. E dimineaţa mea şi nu am de gând să o împart cu nimeni care nu era acolo când a început ea prin deschidere de ochi şi a continuat prin măscări. Încerc să nu mai salut deloc, mai ales în comunicarea online. Cu ce-l încălzeşte pe ăla cu care vorbesc dacă mai citeşte un rând de ceva care nu are nici o relevanţă în plus? Probabil nu mă interesează cum o duce, el ştie că nu mă interesează şi contracarează cu o neinteresare crasă la neinteresul meu aşa că tăt îi bine. Putem să trecem amândoi împăcaţi mai departe.

Dar să nu trecem şi să analizăm puţin formularea. Bună. Ăsta-i aşa, de departe cuvântul care se face vinovat de interpretaţionalism. Nu poţi să crezi pe nimeni când îţi zice că dimineaţa e bună pentru că nu poţi da după aia vina pe el când se demonstrează că nu e, nu-l poţi da în judecată pentru publicitate falsă deşi în mod clar ar trebui. Mai citim o dată. Bună. Chirăie a speranţă cuvântul or nu e bine să ai de a face cu oameni care speră pentru simplul motiv că ocupandu-şi timpul cu asta nu întreprind nimic altceva deci sunt contra-productivi în sensul că să facă ceva pentru mine. Cuvântul al doilea: dimineaţă. Unu la mână că dacă e dimineaţă şi io m-am erectat din pat înspre viaţa reală deja am luat starea zilei la cunoştinţă deci ipso facto nu am nevoie să mă lumineze nimeni întru adevăr şi evidenţă, doi la mână că nu există doi la mână, unu e de ajuns.

Am învăţat (vorba vine) la facultăţuri că dacă comunici faci un schimb de informaţii dinspre emiţător spre receptaclu. Acuma privind din perspectiva (doi paşi în spate) a ce-am zis mai sus, ce rol are să bună dimineaţa?

•••

De ce te-ai pune tu pe tine sau în general oricine pe sine însuşi în pericol de bună voie şi nesilit de mine? Sine însăşi e altă treabă pentru că femeile tind să facă asta indiferent de absolut orice, doar pentru că pot şi pentru că sunt egale bărbaţilor, dar mai egale o ţâră, noi trebuind să le ţinem lor uşi deschise pe când ele nouă nu. Bărbaţii nu prea fac gura mare la alţi bărbaţi mai impunători prin dimensiuni decât ei când există posibilitatea, nu, probabilitatea, să şi-o încaseze. Femelele de om da, în lumea lor utopică de egalităţi succesive şi inter-împleticite li se pare că e o idee bună, ‘doar n-o să dea în mine, că-s femeie’. Dar stai, dacă e egalitate atunci de ce te aştepţi să fii tratată preferenţial în condiţii de cafteală, întreabă mii de neuroni care au meditat pe temă, dar întreabă fără răspuns. Şi dacă se întâmpla să dea malacul, ‘doar n-o să mai dea o dată’. Bine. Dacă ai rezistat la una bucată carabă atunci ai ajuns la limita la care el se sperie şi o să dea înapoi respectându-te.

Gândirea asta, pe bază de ‘doar’ e de vină, că e confruntationala şi noi la bătută suntem masculi alfa fără nici un fel de excepţie. Există doar o diferenţă şi anume ca unii sunt doar alfa pe când alţii sunt alfa prim. Smărăndescu e alfa, eu sunt alfa prim şi ne recunoaştem între noi ca atare. Eu ştiu că poate să mă bată de să-mi zbârnăie ce-o mai rămâne din creieraş şi el ştie acelaşi lucru dar alege să nu o facă aşa că ieşim amândoi câştigaţi.

Aşa, şi eram eu la Dristor 2 acum câteva zile, la 5 ş-un foarte pic dimineaţa, singur în tăt metroul, aşteptând să ne adunăm mai mulţi ca să putem pleca, când pe o uşă aflată la capătul celălalt al vagonului intra o reprezentantă nu prea bună a sexului frumos. Vagonul – gol luciu, în afară de mine care mă aşezasem autoritar pe primul loc de unde a vrut pula mea, că de aia eram primul, să-mi aleg. Femeia, să-i spunem Tanţa căci e un nume care pare să fie iscodit din genune numai şi numai pentru ea, se asează taman pe locul de lângă mine deşi arătam cum arăt de obicei, adică fioros. Barbă încâlcită şi cu mustăţi proprii plus mustăţile mele, privire pierdută şi ochi roşii de nesomn, picioarele răjghirate în toate direcţiile, ce mai câcârâcâmâr, eu nu m-aş fi aşezat lângă mine dacă nu m-aş fi ştiut în prealabil. Dar ea da. Deşi nu mă ştia în prealabil. Foarte iresponsabil din partea ei, că dacă eram un periculos nici bategardu’ nu era încă s-o salveze.

A fost şi o bizară, că nu a zis nimic, a mers cât a avut de mers lângă mine şi după aia s-a ridicat şi-a dispărut precum măgaru-n ceaţă. De obicei când se îndreaptă spre mine o femeie feminină vrea ceva, de regulă să ridic sau duc ceva greu o anume distanţă dar asta nimic. Nici conversaţie nu mi-a făcut şi nici ceva din buzunare nu-mi lipsea după, în principal pentru că erau goale dar aveam eu nişte scame puse aşa, la derută.

Motivul pentru povestea asta e să exemplifice inconştienţa duşmanului de declinare şi păntră că mi s-o-ntamplat mie în viaţa mea efectiv şi despre asta-i blogul. Care căuta înţelesul ascuns al celulei îi urez întrebarea că de ce lula mea îl caută aici?

•••

Ziceam că Floricioaica nu mă citeşte şi m-am sâmţât dator să dau şi nişte detalii, ca să nu apară ea ca fiind un monstru hain şi fără de suflet. E, dar nu aş vrea să apară ca unul căci poate la un moment dat o să îi pese de aparenţe precum acum nu. Pe lângă că nu e nici măcar curioasă să vadă ce îmi fată mie mintea, mai are şi tupeul să spună că mă susţine deoarece făcând asta nu fac altele. Adică îmi ocupă mie timpul cu chestii inocente şi care nu dăunează grav sănătăţii sau liniştii ei lăuntrice. Ea mă susţine moral prin neopunere, cel mai pasiv mod de a fi alături de cineva de care am auzit, şi nu am auzit eu chiar de multe dar în scopul exagerării pentru efect am. Tot aşijderea o să o susţin şi eu când o să vrea să aducă în şedinţa de buget, pentru care punem ambii amândoi bani, opţiunea că să-şi cumpere chestiuţe de care cică are nevoie. Ba mai mult, nici n-o să zic nimica-nimicuţa când o să îmi explice de ce i-s atât de necesare. N-o să mă opun da’ nici bani n-o să aloc pentru ele. Răzbunătoriu 2.0.

Cel mai bun titlu de până acum

Există unii oameni după cum o să-i descriu în cele ce urmează, dar înainte de asta atrag atenţia că şi Floricioaica face parte din ei şi din viaţa mea căci nu am inventat-o deci există în mod real şi e cum zic eu că e, în ciuda mea. Ea ţine morţiş să se apuce să facă curat pe la casele pe unde mergem noi să ne mai îmbeţivănim prin intoxicare cu doi de o în alcl la adunări de oameni cărora li se spune colocvial petreceri. Recapitulare, în caz că a fost prea complicat până acum: noi mergem la nişte alţii acasă, care sunt şi conştienţi că venim şi s-au pregătit pentru asta ca atare, prin cumpărare sau scoatere din frigidere (sau pe unde şi le mai ţin) de sticle cu băutură. Ajunşi acolo şi dughitul începând, se face invariabil oareşce mizerie. În momentul determinant povestirii de plecare a invitaţilor care sunt reprezentaţi de noi şi poate şi de alţii, Floricioaica începe să strângă chestiile împrăştiate sub formă de dezordine, negând dreptul gazdei de a-şi pune mâinile în cap a doua zi dimineaţă-mai-spre-prânz, când se trezeşte din somnul cel de aburi, şi de a râni după porcii de noi. Ba mai mult, prin activitatea ei reuşeşte să facă presiuni asupra psihicului meu slăbit şi să-l învinovăţească în a o ajuta împotriva evidentei mele voinţe.

Ce poate fi privit ca o pornire total agreabilă a ei este de fapt o mască comportamentală pe care şi-o trage peste dânsa când ne manifestăm în public. În particular şi mai mult, la noi acasă, Floricioaica insistă ardent să particip şi eu la toate acţiunile sanitar-curăţătoare, facandu-mi o listă cu treburi exclusiv ale mele, adică pur masculine, cum ar fi datul cu aspiratorul şi şters praful. Fix în ziua mea de odihnă se intercalează în programul de stat degeaba aceste activităţi, cu o periodicitate alarmantă. Nu-i bai, că relache pot şi fac în orice zi şi tocmai din acest motiv se întâmpla fix atunci. Negocierile să nu mai facă pe la alţii şi să facă şi din porţia mea de curat continuă.

•••

Vederea e un serviciu oferit în continuu de către ochi, care funcţionează aşijderea în continuu chiar şi când tragem pleoapele peste ei şi le încheiem ziua de munca. Ai mei s-au revoltat acum vreo săptămână şi pentru că am ales să le ignor problemele au început să mă coiboteze asiduu: refuză să vadă clar orice peste 10 metri deşi îi ştiu că pot. M-au băgat în fază de pre-orbecăială avansată, cu posibilitate de orbecăială continuă promptă dacă nu le acord puţină atenţie bestiilor, ceea ce cu promptitudine nu voi face tocmai ca să le arăt cine-i şeful dintre noi trei.

M-au mai speriat o dată să mă duc singur la doftoroaia de văzut şi am plecat de acolo pe patru drumuri pentru că e o idee proastă să mergi cu mâna-n cur deci fără nici un prieten să te caţi la ochi. Îţi dă în ei cu atropină şi ţi se beleşte retina într-un hal de nu vezi peretele până nu-ţi spargi nasu-n el. În condiţiile astea am defilat eu peste şuşăle de 4 benzi şi linii de tramvai până am ajuns la metrou, unde m-am urcat în ăla greşit ca să ajung acasă cu 2 ore întârziere faţa de cum mă aşteptau con-habitaclii mei să râdă de mine cu ochelari. După invazia de hipsterime biciclistă aş fi crezut că e pe trend dar aş fi crezut greşit.  Mai cred şi că hipsterii ăştia sunt copiii ideali, aşa, ca o paranteză oportunistă în desfăşurarea paragrafului: îşi poartă fulăraşele, ochelarii, şosetuţele cumpărate de mame, pantalonaşii băgaţi în ghetuţe, ce mai, ei este toţi una şi aceeaşi bomboană.

Deocamdată încerc să-i îmbunez pe ochii-mi purtandu-mi ochelarii-mi pe care îi am, degeaba în general. I-am făcut demult, când am mai trecut printr-o criză nevăzătoare şi eram mai responsabil decât sunt acum. Singura chestie specială pe care o au e că mă protejează de nu mai pot (ei) de radiaţiile de la monitoare, animăluri mutante carele se găsesc. ‘Decât’ că dacă îi port am o senzaţie intensă de uscare la ochi, pe care Floricioaica a sugerat să o tratez cu Visine, care va fi cumpărat la salariu din lipsă temporară de fonduri.

Nici nu o să menţionez că mie îmi trebuie acum, când imi clipocesc cu kurpapier şmirgheluit peste gloabele prin care văd lucruşoare, şi nu peste 6 zile, însă pe acelaşi principiu ea are darul de a face datorii teoretice grupa mare cu salariul meu, momentan la fel de teoretic. Ok? N-am menţionat. Trecem mai departe. Tot ce e nevoie acum va fi cumpărat, eeexact, la salariu, preventiv, că poate s-o repeta la un moment dat situaţia în care trebuie chestia aia activ şi atunci o să fie pasiv în dotare. Săracii bănişori care îmi vor intra ordonaţi în cont au deja culoarele de plecare pregătite şi clar definitivate, toţi până la unul care îmi va fi alături o lună întreagă pentru că banca nu mă lasă să scot decât multipli de 10, să nu se simtă singuri.

Ideal, după mintea ei a Floricioaicei, ar trebui ca nevoile mele să fie puse în aşteptare ca să izbucnească ca vulcanii tăte-odată, pe 25 seara, când din banii pe care îi aveam dimineaţă mai sunt doar amintiri nici măcar frumoase. Adică ce e frumos în a-ţi aminti că cum ai cumpărat Visine? Absolut nimic.

•••

Am u părechi de papuci, sau pentru cei care nu sunt născuţi şi crescuţi în Moldova şi au nevoie de mai multe categorii ca să înţeleagă la ce mă refer, adidaşi cu care te dai pe skateboard. Nu importă că nu deţin skateboard, am adidaşi pentru el aşa că sunt în orice moment pregătit să mă confrunt cu situaţia în care aş avea skateboard, spre deosebire de acum, când n-am. Nici când i-am cumpărat nu aveam placă cu roţi să mă trag pe cur  asfalt cu ea şi nici în viitorul apropiat nu întrevăd cumpărarea uneia. I-am luat pentru că erau mărimea mea şi e destul de rar să găsesc aşa ceva. Plus că îmi relativ plăceau.

Din păcate, ca toate lucrurile bune făcute în China, s-au stricat şi au făcut-o (ei singuri, eu nu am absolut nici o vină) într-un fel pe care nu-l pot defini sau localiza ca să-i repar. Când îi târşâi prin bălţi sau când e cald afară şi îmi transpiră labele din spate pe care le folosesc ocazional spre a mă transporta din punctul A în punctul C, scârţâie. Nu labele, papucii. Puţină atenţie, ce Dumñezo! Scârţâie TARE. Atât de tare încât se uită lung după mine oamenii pe care îi depăşesc în rafale de câte două chiţăituri pe metru. Nu-mi place să mă sfredelească nimeni cu privirea în ceafă şi alte părţi din spatele meu aşa că am găsit soluţia să nu se creadă pe o rază de 15 metri în jurul meu că am o singură pereche de papuci şi că îi port de nevoie*. Trebuie doar să merg pe vârfuri, şoarecii fiind localizaţi mai spre călcâie. Însă nu pot să merg oricum, că e bizar să vezi un păpădiu mergând pe poante, ci pe vârfuri în interiorul papucilor astfel încât să nu se vadă că-s pe vârfuri. Adică să mă ţiu încordat pe tot parcursul desfaşurarii activităţii de transport propriu. Din cauza asta când Arnold trage pentru gambe se uită la o poză cu mine.

*Deţin şi alte încălţări, chiar atât de rupt în talpă nu-s, dar ăştia sunt singurii care mă acceptă aşa cum îs când intru pe uscat în ei, fără să fie nevoie de nici un fel de legătură amoroasă inter-şiretală.

•••

Şi dacă tot am menţionat-o până acum de mai multe ori, Floricioaica nu citeşte ce pictez eu aicişa cu lumină şi culoare pe motiv că nu îi place cum scriu, de parcă aşa ceva ar fi în vreun fel posibil. Are ea un motiv mult mai ocult dar n-am timp să o descos în cele aproximativ 50 de minute pe zi în care ne vedem unul pe altul în timpul săptămânii. Da’ o să tot zic de ea până o să citească de fri ce-am scris.