Ce este-un nume? Aceea pe care o numim făină/Cu orice alt nume ar dospi la fel.

Citeam o prostie pe net, nu mai ţin minte ce şi nu mai ţin minte unde deci nu mai ţin minte dacă de fapt contează (nu). Pe undeva în text autorul i se adresează unuia din personaje pe porecla din copilărie care era amuzantă în contextul în care făcea referire la un bărbat de 40 de ani şi cu multe kilograme în plus. Nu era ‘Tiny,’ aia e fumată de pe la Robin Hood încoace, în funcţie de traducere. Nu ştiu dacă a fost cineva în istoria fiitului care să nu fi avut o poreclă până în 14-15 ani. Eu am avut chiar mai multe, în funcţie de contextul social în care mă aflam.

Duducu: porecla pe care am avut-o până în 10 ani, când i-am lăsat-o fratelui unui prieten de-al meu pe care îl cheamă tot Vlad. I-am dăruit-o ca moştenire şi cu limbă de transhumanţă, de la Bucuresti, unde stăteau ei, la Suceava, unde migrau în fiecare vacanţă de vară şi uneori şi în alea de iarnă. Cred că vine de la o combinaţie dinamică între Vladucu, apelativ cu care mă striga intens bunică-mea, fără îndoială cu scopul de a mă umili în public, şi Dud, numele unui dud public din spatele blocului în care îmi făceam veacul când îi venea vremea de mătrăşit. Printre băieţii de la bloc eram cel mai slăbuţ şi din cauza asta singurul pe care îl ţinea Dud fără să se rupă.

Edward: în clasa a 5-a, mutat fiind la o clasă de engleză intensiv ne-a pus profesoara să ne alegem nişte nume inglis. Fiind nou în clasă, până să mă cunosc cu toţi mi s-a spus o vreme şi aşa. O metodă de a da porecle/nume predestinată pentru copiii care ar urma să lucreze cel puţin o perioadă într-un call center, să se obişnuiască să li se adreseze oamenii pe alte nume decât alea cu care au venit de-acasă.

Costa (cu varianta Costacurta): am un nume de familie complicat care a fost prescurtat greşit la prima variantă. A două era folosită exclusiv la fotbal, ca extensie a originalului, de către cei care nu mă cunoşteau direct şi se luau după cum mă strigau colegii. Mă mir foarte mult că nu s-a gândit nimeni la varianta ‘Costa-curva’.

Benji: din desenele animate Ollie e Benji, ultimul era portar la fotbal ca şi mine, logic. Porecla asta era doar de la mine pentru mine, fără număr, hep-hei! Nu ne-o recunoşteam dar eram câte 3-4 Benji la teren, câte unul de fiecare echipa, sistem 2 goluri sau 10 minute.

Cam pe aici se termină în mare seria neîntreruptă de porecle verbalizate şi folosite uzual în conversaţii, din păcate, la începutul liceului. Timp de vreo lună mi s-a spus 9,69 după media de admitere. Eram 3 care întraserăm cu 9,67, 9,68 şi eu cu 9,69 şi toţi profesorii pe care i-am avut şi chiar pe care nu, au vrut să ne vadă care şi cum suntem.

Ultima poreclă zisă pe gură pe care am avut-o a fost la Cluj, unde mi-am găsit un teren de baschet la care să mă duc în fiecare zi şi m-am lipit la un grup de pe-acolo. Ăia m-au strigat Jordan din cauza compleurilor (plural!) pe care le alternam, unul negru de la Chicago Bulls cu numele şi numărul pe spate şi al doilea bleu-bebe cu alb, de la firma lui Michael. Îi spun Michael pentru că aşa m-a rugat şi nu mai e cazul să ne mai formalizăm dacă tot împărţim celălalt apelativ.

De aici încolo nu prea mai sunt porecle, sunt în mare parte nicknames:

Wl@d/Playmate: o perioadă de tristă amintire, era mIRC, şcoala generală. Nu cred că mai am de adăugat altceva în afară de faptul că Playmate a fost primul nick online şi s-a tras de pe spatele unei culegeri de matematică. Am primit foarte multe ASL PLS din cauza lui de la tipi care auziseră de Playboy, spre deosebire de mini-eu de pe atunci.

Terror – Archmage, un joc browser-based. Am renunţat la el după atentatele de pe 11 Septembrie când toate titlurile din presa internaţională erau pe linia lui ‘Terror strikes America’ şi ghildălăii făceau miştouri care mi s-au părut de prost gust pe forum.

Chopper: am avut pentru foarte scurt timp o bluză cu o poză cu un elicopter sub care scria ‘Chopper,’ pe care am purtat-o cât stăteam în poartă la handbal pentru că era largă, mult mai largă decât ar fi trebuit să fie conform standardelor IHF referitoare la lărgimea bluzelor portarilor. M-a strigat o dată cineva din echipa adversă aşa şi mi-a plăcut. Încă îl mai folosesc pentru unele jocuri online.

Samael: alternativă pentru Chopper, când era deja luat. Astea două mergeau la începuturile jucatului online, când încă mai erau şanse să rămâi cu primul nick pe care îl băgai. Acum nici măcar nu le mai încerc.

Reclame

Tu bicicleşti, ei/ele biciclesc, voi bicicliţi, ei/ele biciclesc. Eu nu biciclesc deci prin extensie noi nu biciclim.

În vremea comunismului trebuia să ai o colecţie impresionantă de bibelouri etalată în casă pentru că aşa era moda şi altceva nu prea puteai să-ţi iei dintr-un salariu de 1200 de lei la încadrare. Mileurile şi bibelourile erau mândria gospodinelor din toată ţara, o bibliotecă bogată era nivelul următor de împiciorare iar dacă aveau şi câteva blănuri naturale de nurci sau orice alt animal capitalist, cumpărate într-o excursie prin strainezia, deja erau duşmani de clasă. Bărbaţii aveau maşini şi televizoare (ascunse sub mileuri) cu care să se laude şi din când în când câte o rachetă Reghin şi o chitară dacă erau dezvoltaţi pe direcţiile astea. Cartuşele de ţigări din import, ciocolata şi băuturile fine primite şpagă erau bunuri de lux, scoase când trebuia impresionată familia venită în vizită sau ţinute pentru a fi reciclate în alte şpăgi care trebuiau date. Circuitul şpăgii în natură, versiunea românească.

Copiii erau obligatorii şi în acelaşi timp erau obiectul opulenţei prin asociere. Dacă ăla micu’ avea cele mai jucării de la singurul magazin care desfăcea asemenea produse atunci prietenii lui povesteau acasă părinţilor şi adulţii invidiau cu mult mai mult decât copii. Ca să fii sigur, ca părinte, că rupi gura târgului, trebuia să îi dai odraslei tot ce e mai bun, de la stiloul cu peniţă de aur până la bicicleta roşie din vitrină. Obligatoriu aia pentru că a admirat-o deja tot oraşul şi ştie de unde a fost luată şi cât costat.

Când eram la vârsta respectivă ajungerii picioarelor la pedale am primit bicicleta roşie dar a venit revoluţia şi s-a ales praful de planurile construite întru invidierea alor mei. Mie nu mi-a păsat, aveam ţoacla mea, eram gata să mă dau cu ea. Ca oricărui novice, mi s-au montat roţile ajutătoare şi mi s-a dat drumul pe trotuar sub atenta supraveghere a tuturor. După câteva ture promiţătoare în care n-am căzut nici măcar o dată, supravegherea s-a mutat la balcon cu condiţia ca eu să mă plimb numai în raza lor vizuală iar peste câteva zile s-a terminat şi cu aia şi am putut să evadez în jurul blocului. O săptămână mai tarziu s-a considerat că mă descurc destul de bine încât să mi se scoată una din roţile extra (aia din dreapta) iar eu, ca să compensez, mă aplecam cât de mult puteam pe stânga, să fiu sigur că nu cad indiferent de cât de descentrată era poziţia. Nu îmi plăcea să cad, curgea sânge; nici acum nu sunt mare fan al gustului metalic pe care-l are.

De ce am început atât de vag şi am adus vorba de mers pe bicicletă? Pentru că la câteva zile după ce mi s-a scos rotiţa s-a întâmplat o oroare abjectă care are repercursiuni până in ziua de azi.

M-a luat maică-mea de la bunici pentru weekend (cu tot cu bicicletă) să mergem acasă, în Obcini, un cartier care de abia fusese terminat înainte de revoluţie si unde primiseră părinţii mei un apartament de la stat. Am auzit o poveste potrivit căreia trecând cu elicopterul peste zonă, abuziv-împuşcatul l-a asemănat cu un grajd. Aşa şi era, un grajd din beton, cu iarbă cât să nu moară de foame o capră mai mică dacă paşte totul pe o rază de un kilometru în orice direcţie. Drumurile erau semi-asfaltate, majoritatea, în sensul că puseseră pietriş iar restu’ a venit peste vreo 6-7 ani, mult după oroarea în cauză şi deja prea târziu pentru mine.

Căile de acces în cartier erau două: pentru pietoni era un drum printre nişte blocuri, care ducea la ce ar fi trebuit să se cheme stâncărie, şi apoi un deal, până se ajungea la intersecţia cu celălalt, pentru maşini, care era accesibil via şoseaua pe care se ieşea din oraş spre Fălticeni. Sau se intra în oraş dinspre Fălticeni. Depinde de unde te uiţi.

Pe parcursul celor vreo 7(?) ani în care au fost bolovani pe jos au trecut şi pe varianta pietonală foarte multe maşini aşa că în urma ploilor şi greutăţii exercitate, cei care erau prea mari s-au înfipt bine de tot în pământ. Intră în scenă descentratul de Vlad pe ţoacla lui roşie cu rotiţă ajutătoare, dând ture în jurul mă-sii, fericit că un concurent de la Master Chef care n-a fost dat afară când credea că merită. Urcatul dealului a fost destul de dificil într-o rână dar într-un final mi-a ieşit şi de acolo valeeeee! Roooţi! Vitezăăă! Piatră!

Roata din faţă a făcut ce fac toate roţile în asemenea situaţii, s-a oprit într-un cataroi care-şi păzea cu văjnicie locul şi eu am făcut ce fac toţi oamenii în ipostaze similare: mi-am luat zborul. De multe ori când sunt imagini cu un accident de bicicletă sau motocicletă şi cineva le comentează se spune că ‘bine că nu a căzut peste el’. Dacă e de ales între să planezi vreo 2-3 metri pe pietriş sau doar să cazi cu bicicleta peste tine eu prefer fără nici un fel de îndoială a două variantă. Am trecut prin prima şi nu e deloc plăcut să zborî razant cu solul pe burtă, ca Superman. E chiar julitor de dureros.

Urmările, înafară de zdreliturile mai sus menţionate, au fost doar una şi anume că de atunci nu m-am mai urcat pe nici o ustensilă a durerii şi morţii pe două roţi.

Amintirea de joi-înspre-mai-apoi

Azi e joi. Şmecherie, nu mai trebuie calendarul ăla din dreapta-stânga-unde l-oi mai fi pus, că zic eu direct. Dau şi ora exactă dacă e musai însă numai dacă. Pentru că e joi e zi de scris amintiri şi urcat ele înspre blog întru eternă pomenire a interneţilor care stau şi pândesc ascunşi prin cele cotloane, pe unde apucă fiecare, cu lasoul indexator pregătit să adune bunătate de material spre a-l folosi în vederea unor eventuale procese ulterioare.

Despre cum să-nveţi să nu-nveţi când trebuie ci după aia

Între clasele 9-12 am avut parte de tratament special, fiind clasa cea mai împopoţonată cu ore şi specialităţi. Noi eram de toate pentru toţi, titulatura oficială era Matematică-Informatică bilingv Română-Engleză aşa că le făceam pe toate alea 4 ca o clasa de profil şi după aia pe toate din arealul lor realo-uman aşijderea până la un total de 8 ore pe zi, în fiecare zi că mai mult nu le dădea voie prin lege, parcă.

Partea bună e că majoritatea profesorilor erau de treabă.
Partea rea e că nu toţi.
Partea bună e că ăia care erau puteau să-i influenţeze pe ceilalţi.
Partea rea e că nu pe toţi.
Partea bună e că amintirea e cu o profesoară influenţabilă.
Partea rea e că nu eu am ieşit cel mai câştigat.
Partea bună e că nu m-a ascultat.
Partea rea e că m-a ascultat ora următoare.

Ce e mai sus e rezumatul, sub forma unui banc vechi care îmi plăcea când făceam concursuri de zis bancuri în orele în care întârziau sau nu veneau profesorii, când căutam de acasă glume şi îmi scriam în drafturi la mesaje câteva cuvinte să mi le amintesc mai târziu.

La biologie o aveam pe Doamna Profesoară Numaiştiucum dar vreau să zic Zenovia, o femeie în etate, în mare parte sub forma unei mingi cu cap făcut la coafor care şi-a ales în primele ore câţiva preferaţi şi pe noi restul ne-a terorizat. Preferaţii ăştia puteau să spună orice rahat când îi asculta şi să obţina doar o dojenire pe când alţii, de exemplu eu, eram abonat la note de netrecere în primul rând pentru că nu prea ştiam când mă asculta, dar în al doilea pentru că nu-i plăcea de faţa mea şi mă asculta cam des. Erau şanse mari să mă prindă cu lecţia neînvăţată.

Undeva prin clasa a 11-a s-a-ntâmplat întâmplarea, într-o zi de marţi, iarna, dimineaţa de la 7 jumate, când ne regăseam în laboratorul de biologie, toţi adormiţi dar unii mai mult ca alţii. Nu am înţeles niciodată cum stabilea ea cine urma să fie ascultat pentru că părea să aibă un sistem arbitrar dar care nu ierta pe nimeni. Deschidea catalogul să facă prezenţa şi nu mai ştiu exact de ce dar aveam un sentiment adânc înspăimântător că atunci îşi alegea victimele. După ce o striga şi pe ultima, care-i confirma că e acolo, închidea catastiful prin trântire şi spunea: ‘Ia să vedem ce am avut de pregătit pentru astăzi,’ lungind vocalele într-un suspans bolnăvicios pentru noi cei din bănci care încercam să ne facem mai mici, cât mai mici posibil ca să nu ne vadă. ‘Vlad-Andrei şi Vlad-Andrei, ia poftiţi voi în faţă.’ Eu şi colegul meu de bancă despre care am mai povestit.

‘În faţă’ ăsta erau două scaune, orientate spre catedră şi cu spatele la toti colegii, la destulă distanţă încât să nu ne poată sufla nimeni fără să se audă destul de tare. După ce ne-am luat locurile şi ne-am înţeles din priviri între noi Vlad-Andreii că e groasă, ne-a dat subiectele despre care trebuia să-i povestim ce ştia deja dar nu cum puteam noi adică printr-o tăcere înciudată ci cum vroia ea, cu cuvinte adică. Dintr-un motiv oarecare pe care nu mi-l mai amintesc nu a trebuit să începem imediat, mai avea ea ceva de stabilit cu restul şi ne-a spus să ne gândim la subiecte vreo 5 minute până termină.

De gândit m-am gândit dar altceva înafară de ‘nu ştiu’ nu-mi venea în cap. Aş fi putut să-i povestesc despre meciul de baschet pe care-l aveam cu alt liceu în weekend, despre şansele Stelei la titlu, despre ultima carte citită şi care nu era manualul de Anatomie, mă rog, multe. Eu eram primul dintre Vlad-Andrei la catalog aşa că eu urma să fiu ascultat întâi, colegul meu de bancă urma să se mai mureze în sos propriu o vreme. Nu prea mult, ascultarea mea ar fi fost scurtă, dar na, trebuia să mai aştepte.

Cum stăteam eu acolo în faţă, încercând să găsesc o soluţie, mi-a venit ideea: mă fac că mi-e rău, doar nu m-a asculta când sunt dezabilitat. M-am întors puţin într-o parte pe scaun, m-am îndoit puţin din spate ca să pară că mă doare ceva prin mijlocul meu, m-am apucat cu o mână de burtă că să întăresc ideea. Profesoara a terminat ce avea ea de discutat cu restul şi pe drumul spre înapoi sus la catedra de la care prezidenţia peste destinele noastre a lansat întrebarea: ‘Şi? Vlad-Andrei, ce ştii despre wjkwhkwjh?’ Wjkwhkwjh pentru că am zis că nu ţin minte dar şi pentru că asta era le fel de inteligibil pentru mine ca şi orice o fi fost de m-a-ntrebat.

Eu – pauză auditivă dar grimasă de durere, cum am repetat pentru trupa de teatru, în oglindă şi ştiam că-mi iese. ‘Hai, zi odată. Nu ştii nimic?’ a continuat inchizitiv profesoara până să-şi pună ochelarii şi să mă vadă. ‘Ba da, ştiu’ (încă o grimasă şi pauză suferindă). În mintea mea trebuia să fiu foarte bun şi convingător, ca în scena de sfârşit într-un film de război nominalizat la Oscar pentru interpretarea tipului bun care moare rănit de şrapnel sau sfârtecat de grenadă.

De abia atunci m-a văzut cum stau, cum respir greu şi s-a oprit la jumătatea datului sentinţei de ‘treci la loc, ai 4’. ‘Nu te simţi bine sau ce-i cu tine?’ m-a luat ea mai blând. I-am explicat că nu, aşa mă trezisem şi când să încep să fabulez a venit dirigintele nostru în vizită, un tip de nota 10 cu felicitări şi ca profesor şi ca om, să vadă ce mai facem, cum mai stă treaba, să o îmbuneze dacă era pregătită de război, cum era Zenobia de obicei. Ea, foarte săritoare, s-a bucurat că a venit, m-a arătat pe mine că ‘nu-i aşa că-i palid?’ în timp ce eu eram în continuare ‘rănit la războaie soldatul căzuse’ pe-acolo, m-a întrebat dacă vreau să mă ducă dirigintele la cabinet.

Ştiind că n-am nici pe dracu’ şi că dacă ajungeam la cineva cu pregătire medicală s-ar fi putut să mă prindă cu minciuna, n-am vrut dar i-am făcut cu ochiul domnului diriginte că-i totul în regulă şi el a plecat imediat, înabuşindu-şi un zâmbet. Eu m-am dus la locul meu, să zac, poate-mi ‘trece’.

Celălalt Vlad-Andrei a fost mai inspirat decât mine. Când a văzut că merge treaba şi-a inventat un fel de boală, nişte tremurici care-l luau de fiecare dată când trebuia să-l asculte şi-ii mima atât de bine încât profesoara ajunsese să-l întrebe dacă-l poate scoate-n faţa şi el, dacă nu învăţase, spunea că nu.