Călare pe rogojina păroasă – titlu amăgitor

Rar, în zilele în care nu am mai nimic de făcut şi am timp să mă gândesc, o fac. Mă gândesc la putregai, mărăcini, Elena Farago şi fetişul pentru gândaci pe care mi l-a inspirat şi la oamenii care mişună pe lângă noi în fiecare zi în munca lor de drone, pe care rar îi băgăm în seama şi fără de care vieţile noastre ar fi cam de căcat. Mă refer bineînţeles la cei care s-au dus cu cariera spre categoria servicii vidanjare/instalatori.

S-a întâmplat să am nevoie de aportul activ al unuia din ultima categorie în buda mea, şi prin budă înţeleg baie, cadranul cadă, subcadranul sub-cadă. În ultima lună vecinul de dedesubt (stau la 9) şi-a făcut un ţel în viaţă să mă trezească o dată la două zile cel mai rar bătându-mi cu pumnii în uşa metalică şi să mă acuze că îl inund. A fost relativ amuzant la început, primele 3-4 dăţi când a urlat, l-am chemat să vină să se uite că la noi e uscat, a constatat acelaşi lucru şi în pofida evidenţei a continuat să ne acuze. Ce am înţeles din discursul lui dezlânat e că noi stăm cu găleţile de apă şi le dăm drumul pe unde apucăm pe gresie, faianţă, ba chiar şi pe coloană, cu scopul declarat să-i stricăm lui zugrăveala aia nouă şi foarte bună pe care de abia a dat-o acum 4 ani.

Fac aici o paranteză ca să atrag atenţia sexului feminin că înafară de rămăşiţele de dinozauri, care la 65 de milioane de ani sunt tinere, singura altă chestie spre care pot să tindă să semene, din punctul ăsta de vedere, e zugrăveala, care e nouă şi la 5 ani după ce a fost efectuată. Cred că pe principiul ăsta s-a inventat machiajul. Stătea Lady Jane călare pe soţul ei în cameră şi cum se uită aşa, plictisită pe pereţi, şi-a dat seama că în aceeaşi cameră s-a născut şi a crescut iar Lady Mary, mult stimata mă-sa, zugravise cu vreo 20 de ani înainte s-o expulzeze violent în lume. Şi s-a gândit ea, monologând pe ritm: ‘Cât de pozitiv minunat –hrmpf – arată zidurile, chiar şi la – hrmpf – 40 de ani după ce le-au – hrmpf– zugrăvit ultima oară. Oare nu se – hrmpf – poate face ceva similar şi pentru – hrmpf– faţa mea? Nu mai e ce-a fost şi mă miră – hrmpf – că John mai e atras de mine la 3 ani – hrmpf – după ce ne-am căsătorit. Cred că de asta – hrmpf – japonezele alea au mufarina albă complet, – hrmpf – îşi bagă faţa în fiecare dimineaţă în – hrmpf – găleata cu var stins’.

Revenind la vecinul de jos, ca toate înjurăturile mele dintre orele 7 – 12 AM, zugrăveala lui proaspătă de 4 ani suferea intens şi se îngălbenea pentru că noi, în mişelia noastră ne spălam şi după aia îi udam lui pereţii intenţionat. Şi în bastardoşenia care ne caracterizeaza nici măcar nu ne-a trecut prin cap să nu mai facem duşuri, soluţia de bun simţ la care el se gândise. Oricum, din cauza că beşină-lungă ăsta a insistat atât de mult încât am început să visez că bate cu pumnul în uşă şi să mă trezesc stresat realizând că e doar vecinul de alături care îşi bate nevasta/fata/câinii, am chemat proprietarul să îşi dea şi el cu presupusul. Părerea lui are cam aceeaşi greutate cu a mea pentru că el lucrează într-o bancă dar ne-am băgat amândoi să tragem, împingem şi repoziţionăm garnituri până când ce nu era stricat s-a, iar el a trebuit să cheme un instalator să repare.

Instalatorul, acest slujitor al omului fără limite, suflet debordând de informaţii şi bunăvoinţă. Din cauza mustăţii şi grosimii gâtului semăna cu două lucruri, nu m-am hotărât exact cu care din ele mai mult, ca să pot reduce mai mult lista la un singur item. Arată fie ca o morsă cheală, fie ca un penis cu mustaţă de morsă.

Cum s-a băgat el acolo, în subsolul căzii (zidită, bineînţeles) şi se învârtea şi agita pe covorul păros de pe jos care-mi gâdilă talpile când mişun, mi-am dat seama că probabil face jobul ăsta de multă vreme. Cu mâna până la umăr în mijul vanei  încerca să îşi găsească poziţia de confort maxim ca să stea şi să o frece mai mult pentru că era plătit la oră. Profesionistului de el i-a luat 45 de minute să confirme ce urla vecinul de la 8 de o lună şi stabilisem eu şi proprietarul în cele 3 ore de mânărit prin întuneric şi anume: ‘curge de undeva.’ Încă o ora şi un sfert mai târziu a anunţat mândru de dânsul că a schimbat 2 garnituri şi că ‘nu mai cură’. Era greu să te înţelegi cu Moş Penisache, vorbea de parcă şi le-avea în gură şi mi-au trebuit câteva minute să înţeleg că el când spune prea plin se referă la supra-plin (treaba aia prin care se duce apa când trece de un anumit nivel, ca să nu dea pe-alături) şi nu la ţeava de plastic de sub cadă de care se ţinea.

Chiar dacă l-a plătit proprietarul când au plecat, după 5 minute era înapoi pentru că îşi uitase convenabil toate actele şi stătea în pragul uşii cu mâna-ntinsă şi un zâmbet milog, de parcă mai vroia ceva de la noi. Numai din cum arăta nu părea să fi făcut o treaba prea bună aşa că trezirile explozive cel mai probabil vor continua. Pentru că vecinul e un fixist beşinos care se plictiseşte în casă şi nu înţelege că atâta timp cât nu îi e apa de-un deget şi-i pluteşte covorul nu ar trebui să mă deranjeze din somnul de frumuseţe.

Anunțuri

Jenant

În lungile nopţi în care nu sunt lipit în simbioză cu desktopul meu citind cine ştie ce chestii dubioase pe interneţi sau prin vreun joc (Leisure Suit Larry cineva?) dar mă auto-transpir învârtindu-mă în pat de nesomn îmi vin înapoi toate căcaturile jenante pe care le-am făcut. Am mai folosit cuvântul şi altă dată dar acum chiar e cu sensul lui – jenante. Unii oameni îşi fac memeuri că nu pot dormi pentru că îşi aduc aminte de toate deciziile proaste pe care le-au luat de la descălecarea din barză şi până în prezentul naraţiunii, eu îmi amintesc altele:

Cum am bulgărit-o o dată pe o colegă într-a 5-a, tandru, toţi băieţii din clasă, de a venit maică-sa a doua zi la şcoală şi împreună cu diriginta ne-au ţinut morală că era fetiţă udă până în chiloţi. Eram prea mici să ne dăm coate şi să râdem dar eram fix la vârsta la care să ne simţim prost şi să ne fie frică să nu ne pârască la şedinţa cu părinţii.

•••

Cum altă dată, pentru că eram ultimul care vorbise cu aceeaşi colegă, printr-a 6-a, am fost acuzat de aceeaşi maică-sa că i-am pus un prezervativ folosit pe ghiozdan, pe care l-a văzut de abia când a ajuns acasă (eram nevinovat). De parcă şoarecii de-a 6-a umblă cu un set de prezervative folosite după ei şi când nu e atentă una – PAC – i l-au lipit în păr sau pe ghiozdan, să vadă tot oraşul ce preocupări are fata. Frica să nu fiu pârât pe nedrept la şedinţa cu părinţii.

•••

Cum am chiulit într-a 8-a toată clasa la Germană, ne-am întâlnit cu profesoara pe drum şi după aia ne-am dus la alt liceu în ora aia să jucăm un baschet – băieţii – şi croşetăm o bârfă fină – fetele. Un bulangiu ne-a scris numele complete tuturor, pe o bancă de acolo, să se vadă cine a fost si jena faţă de profesoară si paznicul care ne-a dat drumul pe teren.

•••

Cum într-a 9-a eram cu o tipă şi m-am combinat pe NV cu alta care din cauza iubirii pe care mi-o purta a găsit şi cum să mă despart de prima printr-o modalitate care să mă facă să ies bine. A doua trebuia să prezinte un proiect despre fantome de sinucigaşi la ce-căcat-oră-ar-cere-aşa-ceva, atunci nu m-am întrebat dar acum îmi fac probleme, şi a venit legată cu fâşii falfainde la încheieturi. In character adică. Mi-a spus să-i zic ăleia cu care eram că am fost ameninţat că dacă nu mă despart de dânsa şi mă combin cu Bandaj Plus, ea se sinucide, că deja a încercat o dată şi au găsit-o prea devreme dar a doua oară o să-i iasă. Că eu de fapt o iubesc pe ea, prima, dar că nu vreau să am o sinucidere pe conştiinţă aşa că împotriva fiinţei mele trebuie să ne despărţim şi să mă combin cu a doua. Nu mi s-a părut deloc psihopat planul, l-am executat cu brio, am stors şi o lacrimă de adio cât mâncam chipsuri Chio într-un Renault Clio. Ultimele două nu-s adevărate dar am vrut să fac nişte rime AlexVelesciene.

Jena a fost a doua zi după scena despărţirii când eram deja de mână cu ‘sinucigaşa’ şi ne-am întâlnit cu de-acum fosta, care i-a admirat pielea fină de pe încheieturi. Fină, albă şi fără nici un fel de urme de tăieturi.

•••

Cum m-a oprit poliţia să mă legitimeze la 3 dimineaţa când plecasem după prietena mea de atunci (alta de aia de mai sus) care mă trezise cu un mesaj că ea a plecat şi nu se mai întoarce. Era iarnă, geaca ei în cuier, m-am uitat şi prin casă nu se ascundea. N-aveam actele la mine dar am avut noroc că îl ştiam pe unul dintre poliţişti. Îl cunoscusem prin aia pe care incercam s-o găsesc acuma şi nu ştiam cum să-l rog în jena mea să mă ajute fără să ies de căcat în vreun fel. Aparenţele contează!

•••

Cum am făcut-o pe una să plângă la prima întâlnire şi nu mai ştiam cum s-o fac să se oprească pentru că eram în mijlocul oraşului şi aparenţele contau în continuare. Nu poţi să te simţi confortabil să se uite toţi din zonă cum plânge aia şi să te înjure în gând că cine ştie ce i-ai făcut, poate i-ai dat şi una, că stă cu capul în palme. Sau că eşti un ghiolban care a ales să ofere încălţămintea într-un loc public cu speranţa că nu o să facă ea o scenă şi totuşi a făcut, să atragă atenţia asupra a cât de netrebnic eşti. Şi eu care stăteam acolo că o panseluţă repetându-i ‘nu-i nimic dacă nu ştii că delfinii sunt mamifere (sau ceva la fel de stupid, nu mai ţin minte), sunt convins că tu ştii alte chestii’.

•••

Ar trebui să termin cu un paragraf care să fie înţelepto-adânc şi care să sintetizeze totul într-o singură idee dar nu. N-avem. Mai sunt şi alte chestii jenante pe care mi le amintesc în nopţile alea dar sunt pe aceleaşi direcţii: la început e jenă faţă de părinţi/bunici şi după aia faţă de alţi oameni din varii cauze. Nu mi s-a întâmplat să-mi fie jenă faţă de mine din cauza a ceva ce am făcut. Oi fi mai nesimţit.

Beteşuguitorul. Dorel Beteşuguitorul

Dacă tot s-a terminat acum vreo săptămână şi porcăria cu Alexandra Stan care şi-a luat-o de la impresarul ei ca să se poată după aia erija în purtătoarea de cuvânt a tuturor femeiurilor bătute de bărbăţoii care le-au luat în primire si au semnat pentru ele, pot să zic şi eu ceva de ea. Adică nu de ea direct ci de situaţie, că mi se pare cam confuză şi părtinitoare împotriva cum l-o fi chemând pe ăla. Dar să începem pe după ceafă, cu inceputul:

Dorel Beteşuguitorul nu mai e om. Demult, când societatea se împărţea în vânători şi culegători şi varianta cealaltă, era căpetenie peste toată gloată masculină. Stătea pe tronul lui făcut din craniul unui pterodactil şi predica tuturor bărbaţilor ce înseamnă să ai ouă şi cum să te asiguri că numărul de ouă din casă nu creşte în nici un caz de-a lungul timpului, indiferent de numărul membrilor familiei. În vremurile de care vorbesc încă nu se făcuse trecerea la organizarea matriarhală care ne-a aruncat din perioada de renaştere a preistoriei în evul său mediu. Bărbatul era bărbat şi femeia se aciua pe lângă casa omului şi avea grijă de el că de nu…!

Lui îi este atribuită şi una din replicile cele mai de succes ulterioare corecţiei fizice aplicată de un bărbat unei femei, şi anume ‘aia nu a fost bătaie, doar glumeam’. Sau, după cum îi zice şi numele, ‘doar şuguiam’. E incert dacă Beteşuguitorul este cu adevărat numele său, de la care a pornit totul într-un mod predestinat sau dacă, dimpotrivă, e o poreclă asumată ulterior şi bazată pe munca acestuia de-o viaţă.

Părul lui era lung, ca părul tuturor în timpurile acelea când cele mai tăietoare obiecte erau nişte bâte cu care se aplica clasică lovitură ‘na’uneche’ animalelor care fuseseră marcate pentru hrană. Tot cu ajutorul aceloraşi ustensile se făceau şi muncile adunătoare, de genul strânsului de muşeţel sau a zmeurei: se bătea la plantă până renunţă la fructele iubirii a doi albinozauri, respectiv se lăsa frunzaceea în moarte clinică dacă avea nesăbuinţa să înţepe omul cavernă.

Dorel Beteşuguitorul a transces morţii. După ce trupul lui pământesc a expirat şi a început să se împută, învăţătura sa s-a propagat prin intermediul învăţăceilor în toate colţurile pământului şi poveţele îi pot fi ascultate până în ziua de azi prin zonele rurale, unde tradiţiile sunt respectate cu sfinţenie. Până şi în metropole se mai regăsesc mici comunităţi care îl venerează şi merg pe calea sa, cu întâlniri regulate prin locuri necunoscute publicului larg. Unii cercetători ai New World Order, filiala România şi Illuminati Buhuşi consideră că reclamele la coniacul Unirea au fost concepute cu scopul de a îl face pe Dorel mai accesibil maselor şi de a-i prezenta câteva din faţetele care ar atrage noi discipoli. Odată cel care a urmărit reclama ajuns într-un locaş unde se serveşte Unirea i se face şi iniţierea în culta lui Dorel Beteşuguitorul, cu tot ce implică acest proces.

Reprezentanţii oficiali – predicatorii – pot fi recunoscuţi uşor pe stradă sau în locurile unde profesează după bărbile neîngrijite şi o unealtă concavă pe care o ţin în mână şi o vântură înspre interlocutori degajând un miros înţepător/dulceag. Vocea lor e uşor cântată şi din acest motiv nu e mereu inteligibil mesajul însă de obicei se poate deduce din context. Nu de puţine ori ei susţin că trăiesc din mila oamenilor când de fapt au venituri şi afaceri proprii obscure. Hainele sunt largi, ca de împrumut, în varianta pentru portul de zi cu zi nu sunt zorzoane dar acestea apar când sunt ocazii speciale sau duminică, ziua clasică de propovăduirea a cuvântului Dorelian.

Urmaşii lui sunt printre noi. Nu pot fi deosebiţi de alţi oameni prin caracteristici fizice speciale, Lombroso mânca căcat. Unii se poartă la costum iar alţii cu ce au prin casă. De obicei se ajunge la starea de necesitate a lui Dorel când există un moment de cumpănă în viaţă şi trebuie luată o decizie care va influenţa în mod iremediabil viitorul; alt motiv de întoarcere a feţei spre dânsul ar fi supărările mari. Dorel Betesuguitorul e acum un mod de viaţă, un izvor de cunoştinţă şi o stare de a fi.

Mesajul e simplu: dacă nu e cum vrea bărbatul, să se facă să fie cum vrea bărbatul, alternativă nu există decât cu repercursiuni de natură violentă şi cu aplicare imediată sau la prima întrevedere. Impresarul Alexandrei Stan e doar unul din radicalii care au vrut să îi facă mesajul public. Nu e vina lui, e vina tradiţiei în care a fost crescut.

Ăsta e titlul meu. Sunt multe ca el dar ăsta e al meu

E ziua dinainte de salariu şi nu mai am mărunţi pentru automatul de cafea. Pentru cafea. Care dă cafea. Una din variantele astea sigur e corectă. Vorba vine, nu mai am mărunţi, de fapt nu mai am bani cash. Am pe card, da’ bancomatul e la mama dracu’ şi eu şi automatul de/pentru/care dă cafea suntem aici. Aş vrea să pot materializa fondurile disponibile, sub formă de bancnote de 1 leu, spre a le folosi în scopuri gogâlţabilo-fierbinţi. Unii au visuri modeste.

•••

Când m-am apucat de reclama asta de mai jos aveam o anume companie în minte şi e secret până la sfârşit da’ pe parcurs mi s-a arătat din neant că e bună pentru toate cele similare aşa că am XXX-uit numele produselor.

Te-ai săturat să fii ultimul dintre prietenii tăi care trăieşte sănătos şi vrei să mori la 35 o epavă umană ca restul? Ţi se pare că inima îţi bate prea des şi puternic? Ai prea mult păr pe cap şi prea puţin prin alte părţi? Vrei să simţi că faci parte dintr-o comunitate puternică, omogenă de oameni care sunt la fel ca tine? Răspunsul e mai jos!

Cura de XXX XXXXX e un mod garantat de a scăpa de kilogramele alea în minus şi de a-ţi îngroşa arterele. Cine vrea nişte artere subţiri când poţi să le faci pereţii groşi de două degete? Arterele se poartă groase pe interior, să poată reflecta lanţul de aur şi ceafa vizibile cu ochiul liber! Nu vrei să fii dezechilibrat ci armonios în tot ce faci şi eşti!

Ţi se pare că bătrâneţea e de căcat? Chiar e! Cu noua formulă de preparare a XXX XXXXXXX, cu extra hormoni îţi putem garanta că n-o să ajungi niciodată măcar în apropierea ei! Fosilele pe care le vezi la televizor făcând panaramă pentru pensii ţi se par penibile? Alege-ne pe noi şi nu vei ajunge niciodată în această ipostază jenantă. Îţi auzi rudele mai în vârstă plângându-se de cât de mult dau pe medicamente? Cu noi totul se termină într-o clipită. Înainte să îţi dai seama, te odihneşti pentru eternitate. Ai duşmani? Invită-i la ceremonia de cremare şi le vei juca un ultim renghi când vor ieşi de acolo mirosind a grăsime arsă. Vei fi mereu cu ei şi le vei produce greaţă perpetuă!

Te simţi mai în siguranţă noaptea pe stradă ştiind că un cuţit standard nu va putea să penetreze stratul gros de osânză care îţi acoperă toate organele vitale! Bonus extra-special, din cauza gabaritului nu va mai avea nimeni curaj să se ia de tine. Noi suntem răspunsul la toate problemele tale!

Mc Donald’s, te simţi bine oricând! KFC, atât de bun! Şi altele.

•••

Oamenii de pe interneţi sunt geniali. Absolut toţi. Aia care comentează la filme şi întreabă personajele de ce fac ce-or fi făcând ele pe acolo. Nu actorii, nu regizorul, nu scenaristul sau autorul cărţii după care s-a făcut adaptarea. Personajele fictive care au un anumit număr de replici sunt trase la răspundere pentru faptele lor, într-un mod interactiv de preferinţă. Nu că e absurd, că e, dar dacă ăla răul e întrebat de ce a făcut ceva, ce motivaţie ar avea el să răspundă şi cum ar face-o? E rău, nu papă tot, pictează pereţii cu markerul permanent şi face baie în sânge de căprioare tranşate cu un bisturiu tocit în timp ce falsează Traviata cu vocea trecută prin auto-tune. Ca ce chestie să dea explicaţii unuia care ar fi fost o victima dacă ar fi fost în film, dar nu e? Dacă totuşi ar face-o, că din când în când răii mai simt o plăcere să îşi destăinuie planul cui nu trebuie, cum s-ar exprima, în replicile pe care deja le are în filmul în care nu dă explicaţii? Le alege pe alea care sună mai aproape de ce ar trebui să răspundă? Nu ştiu.

Alţi geniali sunt ăia care, când fac efortul să îi scrie cuiva că la mulţi ani pe peretele de Feisbuc precizează şi numele persoanei. Apare pe peretele lui personal, pe contul lui personal, cu numele lui personal dar trebuie zis pentru cine e, să nu care-cumva să treacă şi alţii pe acolo şi să-şi imagineze că de fapt e o urare adresată lor. Nici nu se foloseşte vreun nume ghiduş din copilărie sau o poreclă jenantă, că e Feisbuc, gen… contează. La mulţi ani, Gică! Dacă se poate, şi cu hyperlink la profilul lui, pe care scrii, ca să se vadă că e pentru omul ăla urarea. Profil-ception. Noroc că o face feisbucu’ singur, de primeşte săracu’ sărbătorit notificări peste notificări, una că i-a scris un onanist pe perete, a doua că e tăguit în postul onanistului şi dacă are ghinion mai comentează pe urare şi alţi deştepţi care nu sunt în stare să scrie un LMA sniguri şi se aciuează pe lângă ale altora.

Bâz!

A venit a venit vara, acoperă-mi carcasa cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine
Mai bine cu un aer condiţionat la purtător
Montat pe un costum de apicultor.

Costumul pentru că sunt gâze. Mii, miliarde, catraliarde de gâze şi ţânţari şi gâze şi fluturi şi muşte şi gâze care intră în toate căşile care deschid o nanosecundă geamul să-şi arunce gunoiul în capul ălora de jos.

Odată intrate în casă nu se duc cuminţi, în ordine, spre pânzele păianjenilor crescuţi tot anul cu exact acest scop ci insistă să bâzâie, fâlfâie sau terorizeze în ce fel pot ele. Unele se duc la bec şi gravitează acolo cât să te sperie din 10 în 10 secunde că se mişcă o umbră în spatele tău, pe care o prinzi cu coada ochiului – sigur e un criminal în serie care a aşteptat căderea serii ca să iasă din ascunziş. Altele îşi găsesc o traiectorie circulară, mereu aceeaşi, pe care să zboare indiferent dacă se interpune cineva pe ea şi există posibilitatea să se izbească de ceva imens. Cam ca un om care ar vedea blocul în faţă dar totuşi s-ar duce cu capul înainte în el. Ca să păstrăm proporţiile.

După aia mai sunt ţânţarii, prădătorii naturii care iniţial se ascund ca să lovească din întuneric când te aştepţi mai puţin. Am calculat că 684,93 ţânţari pot să sugă de sânge un om de greutatea mea de să îl usuce, dacă se apucă toţi odată. Sunt aproape convins că nu am calculat bine aşa că astea-s datele: am 5 litri de sânge, un ţânţar mănâncă o dată 0.0073 litri. Ştim din gugle că unul bagă la ghiozdan de până la 3 ori greutatea lui corporală o dată şi cântăreşte în medie 2.5 mg. Masa = densitatea x volumul deci volumul = masa/densitatea; densitatea sângelui e de 1025 litri pe metru cub.

Mi se par prea puţini dar am refăcut calculele şi ori sunt la fel de prost pe cât eram cu 5 minute in urmă, ori sunt corecte şi doar faptul că ţânţarii sunt proşti şi nu atacă în stol ne salvează de extincţie.

Bine, poţi să ai pastile pentru rahat de-ăla de se bagă în priză împotriva lor sau vreun alt gadget futurist care îi inebuneşte dar de abia a început sezonul – dacă nu mai sunt câteva rămase de anul trecut slabe şanse să facă cineva provizii. Cineva = eu şi mereu uit când mă duc la magazin, aşa că stăm şi suferim din cauza memoriei mele proaste.

Niciodată nu mi-au plăcut gângăniile. Când eram mic le spuneam alor mei că vreau să îmi fac insectar şi mă duceam după-amieze întregi să mătrăşesc tot ce prind cu racheta de tenis Reghin bleu a unchiului meu. Era în spatele blocului o zonă unde se adunau fluturi albi, de-ăia de-s peste tot, să congregheze, şi mă aruncam în ei cu o plăcere sadică. N-am prins 7 dintr-o lovitură dar cea mai bună tot a cârpit 4. Ca să nu mă întorc cu mâna goală de la vânătoare sau, cum s-ar spune în cazul ăsta, cu racheta-n cur, ce nu mai mişca puneam într-o pungă şi o prezentam la sfârşitul zilei pentru ‘insectarul’ la care ‘lucram’, bineînţeles pentru că ‘ştiam că o să-mi trebuiască pentru biologie la un moment dat şi vroiam să fiu pregătit’. Am strâns ca la vreo 2 pungi mici de plastic pline cu fluturi.

Nevoia s-a prezentat în clasa a 3-a, în trimestrul 3 (trimestre, bă!) când am avut de ales între altceva şi un insectar pe care să-l aducem pentru ultima notă. Când m-am dus la păstrătoarea oficială a pungilor cu fluturi, bunică-mea, m-a anunţat că îi aruncase de a doua zi. Oricum erau toţi la fel şi pentru un insectar profi îmi trebuiau mai multe feluri de gângănii. Deşi avea dreptate am bâzâit puţin aşa că mi-a spus că o să rezolve ea problema. De unde mă aşteptăm să mergem la iarbă verde să dau iarăşi iama-n natură, s-a dus fără să îmi spună la profesoara de biologie, cu care era colegă, învăţătoare fiind la aceeaşi şcoală, şi a vorbit cu ea. În ziua dinaintea celei în care trebuia predată măgăoaia mi-a adus un insectar mare, frumos, de mai mare dragul să te gândeşti cum au suferit căcărezele alea colorate când li s-a înfipt acul în burtă. Sticla era puţin murdară într-un colţ şi m-am chinuit să curăţ mizeria dar nu am reuşit.

Plin de mândrie l-am dus la şcoală, l-am lăsat să fie admirat, şi eu prin extensie, de către toate gagicele mele din clasă şi când s-a sunat de oră aşteptam profesoara în prima bancă, pregătit să iau 10. Dânsa a intrat, s-a aşezat la catedră şi când a venit momentul i l-am prezentat, fiind gata pentru alte laude şi urale. Poate şi nişte confetti pe fundal. L-a luat aproape fără să se uite, mi-a pus 10 şi m-a trimis la loc.

În vacanţa de vară, venind cu bunică-mea la şcoală să semneze ea condica, cum se făcea şi poate se mai face şi acum, am trecut pe la laboratorul de biologie. Nu mai fusesem acolo niciodată şi cum mă uitam eu pe pereţi, prin borcane şi peste tot unde ajungeam cu ochii, am dat cu privirea şi de insectar. Era cel pe care îl predasem, recunoşteam fluturii şi culorile ba chiar şi mătasea, numai că în colţul care era murdar era acum un bileţel, pus să stea drept, înfipt în rama pe care glisa sticla. Pe bileţel era numele unui necunoscut şi era trecută o clasă şi un an. Anul era 1983, clasa era alta decât a mea şi numele, clar, nu era al meu. 10le meu fusese rezultatul muncii altcuiva şi a presiunilor exercitate de bunică-mea pe baza amiciţiei cu profa de bio. Prima mea interacţiune cu orice fel de corupţie.