Tu bicicleşti, ei/ele biciclesc, voi bicicliţi, ei/ele biciclesc. Eu nu biciclesc deci prin extensie noi nu biciclim.

În vremea comunismului trebuia să ai o colecţie impresionantă de bibelouri etalată în casă pentru că aşa era moda şi altceva nu prea puteai să-ţi iei dintr-un salariu de 1200 de lei la încadrare. Mileurile şi bibelourile erau mândria gospodinelor din toată ţara, o bibliotecă bogată era nivelul următor de împiciorare iar dacă aveau şi câteva blănuri naturale de nurci sau orice alt animal capitalist, cumpărate într-o excursie prin strainezia, deja erau duşmani de clasă. Bărbaţii aveau maşini şi televizoare (ascunse sub mileuri) cu care să se laude şi din când în când câte o rachetă Reghin şi o chitară dacă erau dezvoltaţi pe direcţiile astea. Cartuşele de ţigări din import, ciocolata şi băuturile fine primite şpagă erau bunuri de lux, scoase când trebuia impresionată familia venită în vizită sau ţinute pentru a fi reciclate în alte şpăgi care trebuiau date. Circuitul şpăgii în natură, versiunea românească.

Copiii erau obligatorii şi în acelaşi timp erau obiectul opulenţei prin asociere. Dacă ăla micu’ avea cele mai jucării de la singurul magazin care desfăcea asemenea produse atunci prietenii lui povesteau acasă părinţilor şi adulţii invidiau cu mult mai mult decât copii. Ca să fii sigur, ca părinte, că rupi gura târgului, trebuia să îi dai odraslei tot ce e mai bun, de la stiloul cu peniţă de aur până la bicicleta roşie din vitrină. Obligatoriu aia pentru că a admirat-o deja tot oraşul şi ştie de unde a fost luată şi cât costat.

Când eram la vârsta respectivă ajungerii picioarelor la pedale am primit bicicleta roşie dar a venit revoluţia şi s-a ales praful de planurile construite întru invidierea alor mei. Mie nu mi-a păsat, aveam ţoacla mea, eram gata să mă dau cu ea. Ca oricărui novice, mi s-au montat roţile ajutătoare şi mi s-a dat drumul pe trotuar sub atenta supraveghere a tuturor. După câteva ture promiţătoare în care n-am căzut nici măcar o dată, supravegherea s-a mutat la balcon cu condiţia ca eu să mă plimb numai în raza lor vizuală iar peste câteva zile s-a terminat şi cu aia şi am putut să evadez în jurul blocului. O săptămână mai tarziu s-a considerat că mă descurc destul de bine încât să mi se scoată una din roţile extra (aia din dreapta) iar eu, ca să compensez, mă aplecam cât de mult puteam pe stânga, să fiu sigur că nu cad indiferent de cât de descentrată era poziţia. Nu îmi plăcea să cad, curgea sânge; nici acum nu sunt mare fan al gustului metalic pe care-l are.

De ce am început atât de vag şi am adus vorba de mers pe bicicletă? Pentru că la câteva zile după ce mi s-a scos rotiţa s-a întâmplat o oroare abjectă care are repercursiuni până in ziua de azi.

M-a luat maică-mea de la bunici pentru weekend (cu tot cu bicicletă) să mergem acasă, în Obcini, un cartier care de abia fusese terminat înainte de revoluţie si unde primiseră părinţii mei un apartament de la stat. Am auzit o poveste potrivit căreia trecând cu elicopterul peste zonă, abuziv-împuşcatul l-a asemănat cu un grajd. Aşa şi era, un grajd din beton, cu iarbă cât să nu moară de foame o capră mai mică dacă paşte totul pe o rază de un kilometru în orice direcţie. Drumurile erau semi-asfaltate, majoritatea, în sensul că puseseră pietriş iar restu’ a venit peste vreo 6-7 ani, mult după oroarea în cauză şi deja prea târziu pentru mine.

Căile de acces în cartier erau două: pentru pietoni era un drum printre nişte blocuri, care ducea la ce ar fi trebuit să se cheme stâncărie, şi apoi un deal, până se ajungea la intersecţia cu celălalt, pentru maşini, care era accesibil via şoseaua pe care se ieşea din oraş spre Fălticeni. Sau se intra în oraş dinspre Fălticeni. Depinde de unde te uiţi.

Pe parcursul celor vreo 7(?) ani în care au fost bolovani pe jos au trecut şi pe varianta pietonală foarte multe maşini aşa că în urma ploilor şi greutăţii exercitate, cei care erau prea mari s-au înfipt bine de tot în pământ. Intră în scenă descentratul de Vlad pe ţoacla lui roşie cu rotiţă ajutătoare, dând ture în jurul mă-sii, fericit că un concurent de la Master Chef care n-a fost dat afară când credea că merită. Urcatul dealului a fost destul de dificil într-o rână dar într-un final mi-a ieşit şi de acolo valeeeee! Roooţi! Vitezăăă! Piatră!

Roata din faţă a făcut ce fac toate roţile în asemenea situaţii, s-a oprit într-un cataroi care-şi păzea cu văjnicie locul şi eu am făcut ce fac toţi oamenii în ipostaze similare: mi-am luat zborul. De multe ori când sunt imagini cu un accident de bicicletă sau motocicletă şi cineva le comentează se spune că ‘bine că nu a căzut peste el’. Dacă e de ales între să planezi vreo 2-3 metri pe pietriş sau doar să cazi cu bicicleta peste tine eu prefer fără nici un fel de îndoială a două variantă. Am trecut prin prima şi nu e deloc plăcut să zborî razant cu solul pe burtă, ca Superman. E chiar julitor de dureros.

Urmările, înafară de zdreliturile mai sus menţionate, au fost doar una şi anume că de atunci nu m-am mai urcat pe nici o ustensilă a durerii şi morţii pe două roţi.

Reclame