Amintirea de joi-înspre-mai-apoi

Azi e joi. Şmecherie, nu mai trebuie calendarul ăla din dreapta-stânga-unde l-oi mai fi pus, că zic eu direct. Dau şi ora exactă dacă e musai însă numai dacă. Pentru că e joi e zi de scris amintiri şi urcat ele înspre blog întru eternă pomenire a interneţilor care stau şi pândesc ascunşi prin cele cotloane, pe unde apucă fiecare, cu lasoul indexator pregătit să adune bunătate de material spre a-l folosi în vederea unor eventuale procese ulterioare.

Despre cum să-nveţi să nu-nveţi când trebuie ci după aia

Între clasele 9-12 am avut parte de tratament special, fiind clasa cea mai împopoţonată cu ore şi specialităţi. Noi eram de toate pentru toţi, titulatura oficială era Matematică-Informatică bilingv Română-Engleză aşa că le făceam pe toate alea 4 ca o clasa de profil şi după aia pe toate din arealul lor realo-uman aşijderea până la un total de 8 ore pe zi, în fiecare zi că mai mult nu le dădea voie prin lege, parcă.

Partea bună e că majoritatea profesorilor erau de treabă.
Partea rea e că nu toţi.
Partea bună e că ăia care erau puteau să-i influenţeze pe ceilalţi.
Partea rea e că nu pe toţi.
Partea bună e că amintirea e cu o profesoară influenţabilă.
Partea rea e că nu eu am ieşit cel mai câştigat.
Partea bună e că nu m-a ascultat.
Partea rea e că m-a ascultat ora următoare.

Ce e mai sus e rezumatul, sub forma unui banc vechi care îmi plăcea când făceam concursuri de zis bancuri în orele în care întârziau sau nu veneau profesorii, când căutam de acasă glume şi îmi scriam în drafturi la mesaje câteva cuvinte să mi le amintesc mai târziu.

La biologie o aveam pe Doamna Profesoară Numaiştiucum dar vreau să zic Zenovia, o femeie în etate, în mare parte sub forma unei mingi cu cap făcut la coafor care şi-a ales în primele ore câţiva preferaţi şi pe noi restul ne-a terorizat. Preferaţii ăştia puteau să spună orice rahat când îi asculta şi să obţina doar o dojenire pe când alţii, de exemplu eu, eram abonat la note de netrecere în primul rând pentru că nu prea ştiam când mă asculta, dar în al doilea pentru că nu-i plăcea de faţa mea şi mă asculta cam des. Erau şanse mari să mă prindă cu lecţia neînvăţată.

Undeva prin clasa a 11-a s-a-ntâmplat întâmplarea, într-o zi de marţi, iarna, dimineaţa de la 7 jumate, când ne regăseam în laboratorul de biologie, toţi adormiţi dar unii mai mult ca alţii. Nu am înţeles niciodată cum stabilea ea cine urma să fie ascultat pentru că părea să aibă un sistem arbitrar dar care nu ierta pe nimeni. Deschidea catalogul să facă prezenţa şi nu mai ştiu exact de ce dar aveam un sentiment adânc înspăimântător că atunci îşi alegea victimele. După ce o striga şi pe ultima, care-i confirma că e acolo, închidea catastiful prin trântire şi spunea: ‘Ia să vedem ce am avut de pregătit pentru astăzi,’ lungind vocalele într-un suspans bolnăvicios pentru noi cei din bănci care încercam să ne facem mai mici, cât mai mici posibil ca să nu ne vadă. ‘Vlad-Andrei şi Vlad-Andrei, ia poftiţi voi în faţă.’ Eu şi colegul meu de bancă despre care am mai povestit.

‘În faţă’ ăsta erau două scaune, orientate spre catedră şi cu spatele la toti colegii, la destulă distanţă încât să nu ne poată sufla nimeni fără să se audă destul de tare. După ce ne-am luat locurile şi ne-am înţeles din priviri între noi Vlad-Andreii că e groasă, ne-a dat subiectele despre care trebuia să-i povestim ce ştia deja dar nu cum puteam noi adică printr-o tăcere înciudată ci cum vroia ea, cu cuvinte adică. Dintr-un motiv oarecare pe care nu mi-l mai amintesc nu a trebuit să începem imediat, mai avea ea ceva de stabilit cu restul şi ne-a spus să ne gândim la subiecte vreo 5 minute până termină.

De gândit m-am gândit dar altceva înafară de ‘nu ştiu’ nu-mi venea în cap. Aş fi putut să-i povestesc despre meciul de baschet pe care-l aveam cu alt liceu în weekend, despre şansele Stelei la titlu, despre ultima carte citită şi care nu era manualul de Anatomie, mă rog, multe. Eu eram primul dintre Vlad-Andrei la catalog aşa că eu urma să fiu ascultat întâi, colegul meu de bancă urma să se mai mureze în sos propriu o vreme. Nu prea mult, ascultarea mea ar fi fost scurtă, dar na, trebuia să mai aştepte.

Cum stăteam eu acolo în faţă, încercând să găsesc o soluţie, mi-a venit ideea: mă fac că mi-e rău, doar nu m-a asculta când sunt dezabilitat. M-am întors puţin într-o parte pe scaun, m-am îndoit puţin din spate ca să pară că mă doare ceva prin mijlocul meu, m-am apucat cu o mână de burtă că să întăresc ideea. Profesoara a terminat ce avea ea de discutat cu restul şi pe drumul spre înapoi sus la catedra de la care prezidenţia peste destinele noastre a lansat întrebarea: ‘Şi? Vlad-Andrei, ce ştii despre wjkwhkwjh?’ Wjkwhkwjh pentru că am zis că nu ţin minte dar şi pentru că asta era le fel de inteligibil pentru mine ca şi orice o fi fost de m-a-ntrebat.

Eu – pauză auditivă dar grimasă de durere, cum am repetat pentru trupa de teatru, în oglindă şi ştiam că-mi iese. ‘Hai, zi odată. Nu ştii nimic?’ a continuat inchizitiv profesoara până să-şi pună ochelarii şi să mă vadă. ‘Ba da, ştiu’ (încă o grimasă şi pauză suferindă). În mintea mea trebuia să fiu foarte bun şi convingător, ca în scena de sfârşit într-un film de război nominalizat la Oscar pentru interpretarea tipului bun care moare rănit de şrapnel sau sfârtecat de grenadă.

De abia atunci m-a văzut cum stau, cum respir greu şi s-a oprit la jumătatea datului sentinţei de ‘treci la loc, ai 4’. ‘Nu te simţi bine sau ce-i cu tine?’ m-a luat ea mai blând. I-am explicat că nu, aşa mă trezisem şi când să încep să fabulez a venit dirigintele nostru în vizită, un tip de nota 10 cu felicitări şi ca profesor şi ca om, să vadă ce mai facem, cum mai stă treaba, să o îmbuneze dacă era pregătită de război, cum era Zenobia de obicei. Ea, foarte săritoare, s-a bucurat că a venit, m-a arătat pe mine că ‘nu-i aşa că-i palid?’ în timp ce eu eram în continuare ‘rănit la războaie soldatul căzuse’ pe-acolo, m-a întrebat dacă vreau să mă ducă dirigintele la cabinet.

Ştiind că n-am nici pe dracu’ şi că dacă ajungeam la cineva cu pregătire medicală s-ar fi putut să mă prindă cu minciuna, n-am vrut dar i-am făcut cu ochiul domnului diriginte că-i totul în regulă şi el a plecat imediat, înabuşindu-şi un zâmbet. Eu m-am dus la locul meu, să zac, poate-mi ‘trece’.

Celălalt Vlad-Andrei a fost mai inspirat decât mine. Când a văzut că merge treaba şi-a inventat un fel de boală, nişte tremurici care-l luau de fiecare dată când trebuia să-l asculte şi-ii mima atât de bine încât profesoara ajunsese să-l întrebe dacă-l poate scoate-n faţa şi el, dacă nu învăţase, spunea că nu.

Reclame