Pascal. Borland Pascal.

Cică oamenii care au bloguri îşi scriu opiniile acolo şi povestesc chestii care li se întâmplă în viaţa lor trăită de ei efectiv. Asta până în punctul în care încep să îi contacteze alţi oameni care reprezintă nişte companii şi după aia primesc bani să scrie de bine despre alţii, după un şablon bine definit. Deci, ca să fie clar în care categorie intru, stăteam pe facebook şi dintr-o dată un cineva postează o poză motivaţională, a cărei idee finală e că trebuie să gândeşti pozitiv ca să ţi se întâmple lucruri bune. Ca orice ratat negativist care îşi pierde timpul pe FB – am spus-o eu, 8 Mile style – am început să mă întreb de ce ar face cineva aşa ceva, nu ştiu, vreodată.

Oamenii ăştia care cred în puterea gândirii pozitive şi discursuri motivaţionale sunt o castă separată de noi, restul. Ei vor să-şi schimbe viaţa în mai bine, spre deosebire de noi, care ne mulţumim cu ce avem şi probabil nu ne-am schimba păntră nimic în lume. Bine, fiecare face ce vrea când vrea dar de ce ai asculta ceva spus de un om care s-a îmbogăţit de pe urma spusului de lucruri direcţionate către tine ca public credul ţintă? Nu e ca la biserică, acolo e vorba de credinţă şi de cantitatea cu care vine fiecare de acasă, despre o fiinţă superioară care îţi ţine frâiele destinului şi le cârmeşte hăis sau cea, spre bine sau rău, în funcţie de cât vorbeşti cu el în particular şi cât cotizezi ca să-ţi izbăveşti păcatul de a trăi. Credincioşii, deşi ascultă toţi de un personaj, diferit în funcţie de religie, înţeleg că nu e treaba lor să desluşească iţele urzite în Ţesătoria Supremă ci doar să se ţină de ele şi să spere că ajung şi ei să muncească neplătiţi acolo la secţia aprovizionare materii prime, manufacturarea şi designul rămânând exclusiv în mâna Lui.

Îi înţeleg şi pe bineintenţionaţii ăştia pe undeva, că nu-s animal şi dacă mă chinui puţin pot să empatizez cu mai oricine, inclusiv ucigaşi în serie. Ceva s-a rupt în viaţa lor şi au rămas atât de debusolaţi încât au căutat un model de cum să-şi revină iar guruii doar atât aşteaptă, un public cărora să se adreseze general că şi când ar fi mesajul construit pentru fiecare în particular. Ce nu mi-e cuşer e de ce, după ce se auto-salvează ei conform instrucţiunilor, încearcă să îi convingă şi pe alţii că aia e calea cea bună, ca nişte martori ai lui Iehova care dacă nu te duci tu la biserica lor vin ei la tine acasă să te agaseze până le răspunzi la uşă în nud, cu un cuţit într-o mâna, suc de roşii întins gros peste piept şi ochii beliţi în cea mai constipată privire posibilă. Dacă cineva sugerează că se dedau la asta pentru că în Nirvana-n care-s ei s-au gândit că mai e loc de membri şi că vor să împroaşte cu binele atunci minciună sfruntată! Eu nu-i cred. Greg Anderson zicea într-un un citat de-al lor că nu destinaţia contează ci drumul pe care-l baţi până acolo. Susurând înapoi pe firul logicii şi făcând legătura, ca-n jurnalismul de calitate, ei dacă vor să te auto-ajuţi înseamnă că vor întâi să îţi cadă cerul în cap pentru ca după aia să poţi să treci prin proces, deci nu-ţi vor binele ci din contră.

Iară asta mă aduce înapoi la Biserica noastră cea de pe toate gardurile şi marea sărbătoare pentru care am fost în stand-by zilele astea: Paştele sau Învierea Domului Iisus Hristos după ce a Fost Abuziv Împuşcat cu Pistolul de Cuie în Timp ce se afla Convenabil în Faţa Unor Scânduri Legate în Cruce. Ca fapt divers, în vremurile alea condamnaţii la moarte prin metoda asta nu cărau tot ansamblul după ei ca să cadă în 7 locuri de la greutate, îşi luau la purtător numai bârna transversală, aia verticală aşteptându-i la locul faptei. Căz doară nu erau romanii să tot bată pari în pământ pe tăte dealurile şi să stea după băştinoşii vinovaţi să moară, erau expeditivi şi eficienţi ca naziştii. Şi tot de aia erau bârnele legate între ele şi nu bătute-n cuie deşi în mod evident tehnologia era disponibilă.

Facem încă o legătură cu paragraful de deasupra ăluia de deasupra şi aflăm că drumul lui Iisus H Hristos către cruce e ăla care contează, destinaţia Golgotiană şi ce s-a întâmplat acolo neimportând atât de mult. Blasfemie? Blasfevouă sau cui nu-i convine, nu poţi să scoţi o dumă de-asta auto-ajutătoare şi să spui după aia că nu se aplică tuturor sau să discriminezi intenţionat numai împotriva copiilor deităţilor de azi sau ieri. Până şi Caddy de la BUG Mafia spune în Evanghelia după Caddy că ‘Viaţa-i doar un drum spre moarte’ în capitolul omonim, versetul 20, aşa că el, drumul efectiv spre moarte, contează.

În general când se spune că eşti pe un drum e vorba de existenţa unei finalităţi sau ea e implicată, indiferent că e magazinul, Londra, Nirvana sau doar ‘ăla bun’. Pe de altă parte dacă ţi se spune că eşti pe o cale de cele mai multe ori e de nasol, că e fie aia a pierzaniei individuale fie Victoriei sau Dorobanţi, unde e mare pierzanie de bani.

Fiindcă pe undeva vorbeam de Paşte nu pot să nu compar sacrificiul pe care l-a făcut junele Dumñezo cu felul în care mai protestează călugării tibetani până în zilele de azi, adică prin sinucidere. Pentru că despre asta a fost vorba în grădina Ghetsimani, Iisus a primit directive să nu fugă iar el le-a ascultat. Suicide by cop se cheamă asta, versiunea latino, cântată de Pepe feat. Pitbull. Din punctul de vedere al lui Tatăl, atunci a sacrificat pe unul ca să-i salveze pe mulţi, în totală opoziţie cu gândirea noastră contemporană în care fiecare are drepturile lui şi nu poate fi ucis pentru binele comun. Da’ atunci nu conta, că Fiul era un Mini Me pe care îl controla el în sistem FPS aşadar numai o extensie şi nu un om, incluzând tot ce vine cu asta cum ar fi drepturi şi libertatea de a alege.

Dar bine, fie, cu ocazia zilelor care au trecut, fie ca.

Reclame