Daca pui mai multi tipi de varsta apropiata in acelasi loc nu o sa iasa niciodata nimic bun decat daca sunt cercetatori. Axioma.  Ba nu, gresesc. Poate ies si glume bune si niste betii chiar reusite. Probabil din cauza asta barbatii sunt copii mereu, le trebuie doar un cadru propice sa se manifeste.

…or crip walking, tata gugal nu mi-a dat un raspuns definitiv si am gasit definitii pentru ambele insemnand acelasi lucru.

Asta e ce fac eu in fiecare zi pana la metrou, in metrou si cand ies din metrou. Pasi mici si haotici in stanga si in dreapta, cat timp de la jumate in sus nu ma misc deloc pentru ca nu am loc. Si sunt o multime de oameni care fac ce fac si eu, deci as putea sa spun ca metroul romanesc e cea mai buna si mai constanta scoala de crib/crip walking din cate am auzit. Pentru ca se intampla de doua ori pe zi, dimineata si seara, la ora de varf cand toti (implicit eu) pleaca de la serviciu. Si totul vine natural, nu e cu profesor: daca esti mai incet esti calcat, asa ca trebuie sa te misti inaintea tuturor. Un fel de lectie de viata si supravietuire la metrou.

Partea proasta cu inghesuiala (bine, inafara de inghesuiala propriu-zisa) e ca te individualizeaza in multime. Nu te doare ca pe colegul de langa tine il impunge cu umbrela o cucoana suparata, suferi pentru ca in spatele tau e un mosneag sau o baba care in amintirea vremurilor comuniste se impinge in tine chiar daca nu e cazul. Se imping sa prinda loc mai in fata doar ca nu mai e coada, e mijloc de transport in comun. Revenind la individualizare. In mijlocul tuturor esti chiar prea singur, genul ala de singuratate pe care o simti rece pe sira spinarii, care te urmareste in ganduri si iti apasa cu o palma inmanusata pe suflet. Singuratatea de care fugi, care te aseaza dezbracat pe un scaun si iti aprinde lanterna in ochi, care iti cunoaste tot trecutul si pe care nu o poti minti pentru ca iti aduce dintr-un colt al mintii dovada irefutabila a sperjurului.

Singuratatea care doare, care iti pune palma pe umar ca sa iti atraga atentia asupra unui gand de care incerci sa te feresti. Care ti se baga pe sub piele. Care iti urmareste orice privire cu comentarii acide. Care iti urmareste crib/crip walk-ul cu satisfactia sefului care isi vede fostul angajat venind umil la el pentru inca o sansa.

…asa ca maine o s-o iau de la inceput. Din nou in multime. Time to get my crib walk on again.

Pentru cine nu stie despre ce e vorba, Crip Walk:

Nu sunt multe chestii care sa ma enerveze mai mult (sau mai tare) decat cand vad ca prietena mea se apuca sa stranga in brate un animalut dragut si sa ii povesteasca exact cat de dulce este de parca ar putea-o intelege. Adica in loc sa isi manifeste afectiunea aia asupra mea, care sunt si eu dragut si dulce si mai am si ceva in plus fata de animal, ea se trage din mana mea care transpira brusc si rece si incepe sa il mangaie.

E la fel si la copiii mici, a, ca are falci, ca e dragut. Inteleg ca li se manifesta instinctele materne dar poate ca nu acum e cel mai bun moment, cand sunt eu alaturi. Trimite-ma dupa tigari sau anunta-ma din timp, sa privesc scena de la mare distanta. Ah, si daca se intampla totul de Craciun, cand sunt ei in mijlocul jucariilor ma pocneste in crestet o gelozie dintr-aia crunta. Pai cum, ei au jucarii, ei primesc si atentia MEA? Care ar trebui sa ajunga toata la mine? Nu, nu se poate asa ceva. Adica si eu as sta sa ma joc cu Lego sau cu un trenulet toata ziua. Si chiar m-as simti bine, nu m-as forta deloc, sa zic ca m-as sacrifica.

Nu imi pot imagina momentul in care o sa am copilul meu. O sa fie o lupta pentru afectiune continua intre mine si el. Si dupa ce o sa aiba o oarecare varsta la care sa poata sa vorbeasca si sa mearga ii explic cum se folosesc toate aparatele electrocasnice si il mut in camera lui. Sa spuna multumesc daca nu il incui si ii dau voie la baie. I need my woman. For me, that’s why she’s mine!

Am ajuns aseara la ea plouat si infrigurat. Nici un sarut, doar o imbratisare distanta cat timp stateam stingher, tinand in mana o foaie pe care mi-o daduse. Si nici macar nu m-a imbratisat ea, mi-a tras mainile sa o cuprind eu. Auzeam afara ploaia cum batea in pervaz si asta m-a intristat si mai mult. Cred. Cred ca eram trist, ma asteptam la ce s-a intamplat pana la urma urmei.

Am incercat sa ne uitam la un film dar dupa vreo 4 inceputuri si reluari pentru ca nu avea subtitrare si se auzea cam ca din fundul butoiului am renuntat si ne-am culcat. Am vorbit mult si despre multe, parca mai bine decat inainte, parca mai rau, nu se mai legau la fel de bine unele de altele dar mult mai multe subiecte nu mai aveau acea umbra de tabu pe care nu stiam daca vreau sa o alung sau daca e mai bine sa o las acolo, poate o alunga ea. Jaluzelele blocau orice lumina de afara si in intunericul ala aproape deplin orice zgomot din bloc era parca amplificat: apa curgand, pasi tarsaiti pe scara, oameni care se strigau dintr-o camera in alta. Si vorbeam nimicuri pe banda, chestii marunte, ocolind toata discutia care conta cu foarte multa grija, de parca ar fi fost gheata subtire sau o raza laser o separa de restul subiectelor.

Intr-un tarziu s-a aprins o lumina si am tacut amandoi ca sa evitam interventia altora: “Ssss, n-am chef sa vina!” Si a adormit, incercand sa imi tina mana in palma ei mica si inca rece. “Eu sunt cald tot timpul, sigur se va incalzi de la mine” asa ca nu mi-am facut griji ca trebuie sa o invelesc. Si oricum aproape toata plapuma era la ea, nu as fi avut cum. Am mai asteptat vreo 5 minute (cred, nu m-am uitat la ceas) si am inceput sa ii vorbesc cat timp ma jucam cu cealalta mana prin parul ei. I-am spus multe, de ce asta e cel mai prost moment posibil pentru mine, cat de mult ma convinsesem ca ar trebui totusi sa incerc, ca eu credeam si inca mai cred ca aveam pentru cine, ca nu mi se intampla atat de des sa gasesc pe cineva cu care sa ma inteleg atat de bine, cu care sa sar peste primii pasi ai unei relatii, aia nesiguri, cu dubiile aferente “s-o sun eu sau sa astept sa ma sune ea?”, “daca zice ca nu vrea sa mergem oare mai are rost sa mai insist?” si totusi sa fie totul ok, sa nu se simta de parca am manca un ou kinder, foarte bun dar gol pe dinauntru. I-am mai soptit ca e prima oara cand chiar mi-e greu sa ma trezesc de langa cineva dimineata (poate o fi si ora matinala de vina aici, nu stiu) si cat de mult cred eu ca am crescut de cand ne-am luat prima oara de mana, ca intotdeauna cand gasesc pe cineva care sa merite incep sa imi fac si eu o ordine in viata, incep sa imi caut prioritati si cat de mult m-a ajutat ea cu asta. Si i-am mai spus multe, multe, eu de obicei nu vorbesc dar probabil ca am putut pentru ca ea dormea.

Raspunsul? S-a intors pe partea cealalta si mi-a dat drumul la mana. Era calda acum.

Deschid un ochi lenes si intind mana spre telefon sa vad cat e ceasul. 8:12. Prea devreme, mai urmeaza somn, sunt sigur de asta. Ma intorc pe partea cealalta, sau mai bine zis incerc sa ma intorc pentru ca o durere ascutita din zona urechii ma atentioneaza ca din capul meu pe jumatate mahmur ar putea veni si idei mult mai bune. Ce ma-sa am? Ah, da… intr-un flashback alb-negru dar mai mult dureros imi amintesc ca aseara ne-am batut. Bine, batut e un fel de a spune, ea incerca sa ma loveasca si eu incercam, razand, sa o opresc. Ceva parca nu e bine… Si mintea mea tulbure momentan pur si simplu nu vrea sa imi dea scanteia necesara ca sa pot incepe sa procesez la capacitate normala. Si mai e si ploaia asta marunta pe care o aud pe pervaz care nu ma ajuta deloc, dar deloc.

Ma intorc spre ea si o vad cum doarme, cu genunchii stransi la piept, as putea spune in pozitie fetala daca nu ar fi mainile care sunt intinse in fata ei, pe perna. Privita de sus presupun ca ar arata ca un 9 cu o bucla imensa comparativ cu codita. Ma rog. Whatever. Parca incep sa ma trezesc de tot. Nu e bine, trebuie sa dorm in continuare ca daca nu stau degeaba si numar peretii dar cum sunt numai patru s-ar putea sa ii numar de foarte multe ori. Ah, la naiba, m-am trezit. Perfect! Oftez adanc si incep sa ma gandesc la toate prostiile: luni trebuie sa ma trezesc la 7:45 (si ce? azi e simbata, as fi putut sa mai dorm, la naiba!), sa vad de unde merg la serviciu. Cred ca ar fi mai bine sa plec de la ea, schimb la Unirii si imi permit sa dorm cu 5 minute mai mult. De cand m-a luat boala asta cu dormitul? Dormeam cate 4-5-6 maxim ore pe noapte si nu aveam nici pe dracu’ a doua zi dimineata, eram fresh ca o panseluta. Gata sa ma joc sau sa merg la facultate, depinzand de zi dar in ordinea asta a preferintelor. De ce naiba m-am trezit, azi nu e nimic de facut pana la 10 cel mai devreme, ca parola la laptopul ei nu o stiu (nu m-a interesat sa o intreb, dreptul la intimitate si toate cacaturile alea) ca sa intru pe net sau ca sa ma uit la ceva, de mers sa fumez nu imi vine pentru ca nu am tigari… ah da, si nu fumez, ce se mai poate face intr-o dimineata de simbata daca nu ai televizor sau calculator? Presupun ca as putea incerca sa ma gandesc la ceva ca sa adorm la loc dar sunt slabe sanse. Hai, totusi, ce ma-sa as avea de pierdut?

Ma ridic pana sa ajung sa imi trec mana peste mijlocul ei (intre timp s-a foit, acum e cu spatele la mine si nu isi mai tine genunchii la piept). Asa, I have assumed position. Nu pot sta asa ca ma doare urechea, trebuie sa imi strang perna altfel… Asa e mai bine. Cu mana libera incep sa ii mangai parul, stiu ca-i place, poate se trezeste si nu mai trebuie sa sufar de liniste singur. Bine, poate se trezeste mai incolo, eu continui. De unde stiu ca-i place? Ah, mi-a spus, da… si ce mai stiu de la ea despre ea? Mai nimic, trebuie sa ma prind eu cam de toate si incepe sa devina enervant. Da-mi o carte scrisa in alfabetul braille si pune-ma sa o citesc. Evident ca nu o sa pot, nu m-a invatat nimeni braille. Cam acelasi lucru e si cu ea, incerc sa o citesc dar nu prea imi iese. Si mie imi e absolut necesar sa o inteleg, ca sa ii pot preveni anumite gesturi sau dorinte, sa nu ma prinda descoperit ca ma enerveaza cand face asa si ma lasa masca. Si cand incerc sa provoc o discutie serioasa, sa inteleg si eu ceva-ceva mi-o taie scurt ca nu are chef. Bine, da’ eu am chef mereu de orice? Ah, fuck it! Fuck IT! De tot si definitiv, am obosit sa trag singur in jug si dupa ce ca fac munca tot eu sa iau si bataia. Nu mai sunt dispus sa fac astea. Nu si gata. Si gata. Ii spun cand se trezeste.

Parca vad ca se trezeste si se intinde dupa mine si ca are pielea calda de la plapuma (evident ca a luat toata plapuma, noroc ca nu sunt friguros, ca ma trezeam racit) si moale si imi trec toate gandurile astea cand se intinde prima oara. Daca e ceva la care chiar nu rezist e sa o aud cum scartaie cand se intinde, e ceva atat de spontan si de copilaresc ca daca as fi putin mai emotiv as putea scrie o poezie despre asta. Sau cand se intoarce pe partea cealalta si vede ca nu i-am cuprins mijlocul, se invarteste la loc si imi ia mana si o pune ea unde ar trebui sa fie. Pentru ca nici un minut mai tarziu sa imi spuna ca sunt greu. E adevarat ca am aproape de doua ori greutatea ei (nu chiar, o data si aproape jumate), dar totusi. Ce sa mai inteleg? Cred ca i se sterge memoria complet daca apuca sa atipeasca. Un fel de format c: enter pe ram. Si e bine asa, adica mie imi convine. Mereu dimineata vine si se baga in mine si in sufletul meu, pentru ca ii fur plapuma, zice, dar chiar nu e cazul… Chiar ma enerveaza ca mereu gasesc un balans aproape perfect intre ce face si ma enerveaza si chestii care ma topesc… Macar o data, doua zile la rand daca ar fi totul prea aiurea sau daca ar fi totul prea bine, sa ma pot hotara si eu, sa nu oscilez intre “ma enerveaza, numar pana la 100 si-i raspund” si “cum sa ma mai supar pe ea vreodata?” Ce prostie!

Nu, nu ii spun cand se trezeste. Ca stiu ca o sa fie dulce, ca o sa ma topeasca si ca o sa ma balbaiesc pana ma inrosesc. Si dupa aia o sa intinda ea mana calda si o sa ma traga inspre ea…

Ramane pe alta data…

Am citit azi intr-o pauza de creatie niste mailuri pe care le-am gasit dosite prin inboxul meu cel prafuit… undeva pe la a 5-a pagina in urma. A fost chiar jenant sa citesc cum ma exprimam acum vreo cativa ani in urma cand treceam prin dusurile scotiene pe care doar dragostea ti le poate face. Jenant si trist totodata, dar m-a facut sa ma gandesc putin mai mult la ce inseamna cu adevarat “sa te implici”.

*disclaimer: ce urmeaza sunt fara numar, exemple pe care le-am trait sau mi le-au impartasit altii prin viu grai sau pe mess*

Nu se cheama ca te-ai implicat daca nu stai noaptea si te gandesti obsesiv la ce inseamna un cuvant spus de ea si scoti din el zeci si sute de implicatii si apoi iti faci planuri si reactii legate de fiecare. Nu se cheama ca te-ai implicat daca in momentul in care ea iti urla(cu varianta sopteste) in ureche ca te iubeste te simti mandru de tine, ca si cum tocmai ti-ai indeplinit norma. Daca nu simti din cand (sau mereu) nevoia sa faci dragoste (aia cu ritm mai lent si in care va priviti in ochi tandru si va mangaiati, va muscati incet buzele - soft porn style- nu  pig-sex, with the squealing and the marathon wannabe) nu te-ai implicat cu adevarat. Daca nu te trezesti gandindu-te la ea din senin si doar chestia asta sa iti faca ziua mai buna nu te-ai implicat cu adevarat. De asemenea daca nu ai stat sa te uiti cu fata aia de bou in extaz la animalul pe care ea il adora si nu ai parut atat de incantat de el nu te-ai implicat cu adevarat.

O sa mai continui lista cand imi mai vin idei. Back to work now.

De cateva zile sunt terminat ca bateria. Ce epure Duracell, eu sunt ala care cade la linia de start si se simte bine facand asta. Dupa ce dorm sunt fresh maxim pana ies din casa, dupa aia ma prinde din urma si nu prea mai am chef de nimic, incep sa ma gandesc la chestii calduroase si pufoase, la cutii din lemn pe care sunt puse arcuri de metal care ma impung in coaste, la pasari sacrificate pentru ceea ce ne pot da ele noua. Adica la plapume, paturi si respectiv perne. Si ma prinde un cascat… care ma tine pana pe la ora 3 PM, cand parca-parca incepe sa ma lase oboseala si imi mai vine putin cheful de viata. Putin. Normal, cu ora la care se insereaza acuma imi trece foarte repede.

——————————————————————–

Azi dimineata m-am trezit putin mai devreme si din lipsa de ocupatie m-am apucat sa ii desenez ei pe abdomen cu buricele degetelor. Si asa doarme ca valiza-n gara si nu simte, macar nu ma plictisesc pana cand imi suna alarma aia orgasmica, mi-am zis. I-am ridicat putin tricoul cyan sau turquoise, (daca as sti cum se traduc e primul sau daca al doilea n-ar suna ca scos din butoiul cu muraturi le-as scrie in romana) pana cand am descoperit o zona cam cat o coala A4 si am inceput. Evident, buricul a fost soarele. Altceva nu puteam sa-l fac. Sigur. I will not hear any comments. dupa aia m-am apucat sa desenez singurul lucru pe care stiu sa-l desenez, si anume L’Esperance, corabia din “Toate Panzele Sus”. Am facut apa pe partea mea (stateam in dreapta ei) pentru ca ar fi fost chiar ciudat sa desenez totul cu capul in jos. Dupa aia am sarit in partea cealalta si am desenat niste pasari. Nu complicat, V-ul pe care mi l-a aratat in clasa a doua invatatoarea: am desenat un stol in forma de V de V-uri si am fost mandru de mine. Cred ca am scos si limba printre dinti de concentrare. Intr-un final, dupa ce am desenat si cativa nori am ajuns la barca propriu-zisa: capodopera de arta. Vele, nacela, steag falfaind, carma, cala, chila, am bagat acolo ca la un concurs de desen tehnic. Am incercat si vreo doi omuleti, da’ i-am sters ca nu ma pricep deloc. Oricum, dupa vreo 20 de minute era gata si era superb. Nu se vedea decat in imaginatia mea, dar eu cred ca merit crezut pe cuvant. Si cand incercam sa sterg cu buricul degetului mare un norisor care se cam incaleca cu o pasare in coltul din dreapta sus (format din bata pantalonilor de pijama si manerele ei ale dragostei) cred ca am gadilat-o. A dat cu mana peste tot desenul si mi l-a sters Nu are suflet

Dupa cum am anticipat, m-am gandit toata ziua la subiectul ala nenorocit si nu am ajuns la nici o concluzie. Ce fel de relatie vreau, una calma si pasnica, fara batai de cap sau una cu nabadai? Raspunsul mi-a venit pe mess si m-a lasat fara replica, pe moment (a se citi m-a topit) : “I hate you, you bastard! Die in flames!” Nu e clar?

Poate o sa imi lipseasca clipele alea de plictiseala in doi, cu timpi morti si miscari lenese si fara nici un scop, poate o sa imi lipseasca tinutul de mana prin parcuri si privitul la stele cand sunt mut de beat dar ea ma intelege pentru ca ma iubeste si incearca sa imi faca putina conversatie sa uit ca se invarte casa cu mine, poate o sa imi lipseasca momentele in care sa ma gandesc numai la mine pentru ca ea pur si simplu nu ma intereseaza pentru ca nu are nimic de zis. Cred ca o sa imi mai lipseasca si mersul cuminte la cumparaturi, cu liste scrise pe o jumatate de foaie rupta de la jumatatea caietului de matematica, distanta politicoasa cand vine vorba de intimitate (telefon, mesaje, parole etc.), sa ascult muzica mea preferata si ea sa stea langa mine si sa nu spuna nimic, pentru ca ma iubeste si vrea ca eu sa fiu fericit. Si mai sunt chestii care probabil ca or sa-mi lipseasca….

Adica ce, urlatul la luna de nervi si datul cu pumnul in zid nu sunt bune la ficat? Oricine iubeste o bataie buna cu carti cu coperte cartonate, nu se intampla doar in clasa intai, e o tema recurenta in relatiile interpersonale intre baieti si fete. Suturile in fluierul piciorului sunt chiar bune, stimuleaza circulatia si vocabularul, un pumn in burta da bine la digestie si semnul de la o unghie care te zgarie pe gat e un semn de noblete in unele tari (sau asa sper). Datul de ture pe covor (de nervi, evident) care lasa urme ca presupusele OZN-uri in campurile din America de Nord se pune ca miscare si o sa ma ajute sa traiesc mai mult. Exercitiu cardio-vascular scrie pe el.

Da, viitorul suna bine. Si daca nu bine, macar mult mai sanatos.

 Trezindu-ma azi dimineata in pat strain (adica nu al meu, din care nu ma trezesc ci ma scol) si grabindu-ma ingrozitor spre aglomeratia din metrou (iubesc sa am un gras care imi sufla in ureche, nu stiu de ce dar se pare ca ma excita enorm treaba asta) m-am lovit cu capul de tablia patului  in cauza cand incercam sa cobor (daac ar fi fost patul meu, nu ar fi fost acolo nici o tablie) si mi s-a scurs odata cu firisorul de sange si un gand. Noroc ca l-am prins, era singurul meu gand la ora aia, tot ce mai aveam erau doua senzatii: de foame si de graba (pe ultima am discutat-o deja).

Si nu era un gand oarecare, de genul unui “sa imi iau tricoul de jos inainte sa-l mototolesc”, era un gand serios, cum nu imi vin prea multe dimineata. Sunt extrem de lent dupa ce m-am trezit, incep sa prind glas de abia pe la ora 11-12. Poate ar trebui sa ma apuc de baut cafea. Revenind la ce scriam inainte: mi-am dat seama, la ora 7:40 ca eu inca nu stiu exact ce vreau. Pentru ca in viata mea au existat doua feluri de relatii recte “cele care sunt pentru ca sunt” si “cele care sunt pentru ca simt”. In prima categorie intra relatiile pasnice, fara prea multa bataie de cap, bazate pe intelegere reciproca, pe minciunele mai mult sau mai putin nevinovate si in care in general simti ca plutesti intr-un fel de melasa placut mirositoare si nu te poti misca. Adica poti, dar nu vrei. O relatie care are ca principiu “noi sa ne simtim bine” si daca ar fi sa ii atasez o poza, ar fi cu un vitel si o vacuta (ce termeni dulci folosesc) stand unul langa altul si mestacand un pai. A doua categorie e opusa primeia, e o relatie in care exista dese suisuri si coborasuri, pigmentata cu certuri (nu prea dese, dar intense) si uneori si palme, ma rog, tot ce survine in urma unei implicari sentimentale totale, daca nu bruste. Senzatia ca ”partenera nu face cat fac eu”, constientizarea tuturor defectelor proprii(aproape) si uneori incercarea corijarii lor, o relatie cu nabadai in principal. Imagine atasata? Doua cutite tocite, din acelasi set, puse unul peste altul.

Ah, ma refer doar la inceputul relatiei aici, pentru ca eventual ele vor evolua la stadiul de bou/vaca pentru prima si la schimbarea celei de-a doua poze cu una cu doua linguri. Ma rog, am o imaginatie fie bogata fie bolnava.

Deci ce vreau? Peace and quiet forever and ever until the fairy god mother swells and explodes sau nervi pana in varful capului on a regular basis, complemented by better sex (because of the pent agression that the fights did not render null)? Ceva la care trebuie sa ma gandesc. Baga-mi-as, nu imi place sa ma gandesc. Ma doare capul de la asta.

——————————————————————–

Cat dureaza pana ii inveti fiecare rasuflare, fiecare mangaiere, fiecare imbratisare, fiecare scancet de dimineata, cand nu vrea sa se trezeasca? Fiecare zimbet, rasul nervos, cand urmeaza sa primesti o palma, cat dureaza pana ajungi sa o cunosti?

Apreciez sinceritatea, incerc sa o cultiv chiar, mi-e greu, nu am mai fost sincer din clasa a 6-a cand mi s-a cerut scaderea notei la purtare dupa ce i-am spus fostei mele prietene din momentul respectiv ca nu mai vreau sa fim impreuna pentru ca nu imi mai place de ea si ea i-a spus maica-sii, care s-a dus direct la diriginta sa se planga ca i-am distrus odorul si ca asta nu e conduita normala pentru un elev. Din fericire nu s-a scazut nimic (mai putin respectul meu pentru fete in general pentru ca sunt niste paracioase), diriga avea capul cu ea in ziua respectiva. Ceea ce nu i se intampla prea des, dar divaghez.

Sa fiu sincer mi se pare extrem de dificil. Pentru ca nu poti spune “De azi inainte nu mai mint si voi raspunde la orice intrebare care mi se pune cu adevarul si doar cu adevarul, asa sa ma ajute Dumnezeu.” pentru ca din minutele urmatoare, daca ai ghinion si cel tarziu de doua zi vor incepe intrebarile pe care acum le vei constientiza pentru ca va trebui sa te gandesti la raspuns, nu vei da raspunsul by default cu “nu, momotzel(or whatever), nu m-am gandit decat la tine toata ziua” sau “iti sta minunat in pantalonii astia, mai rar asa ceva”. Si o sa te doara mintea de la formulat si reformulat in gand, pana iti iese un raspuns acceptabil ca structura a vocabularului folosit, si pana cand reusesti sa il si verbalizezi, te-a luat dracu’, intri la categoria “De ce nu spui nimic, pui? S-a intamplat ceva? De ce nu-mi spui? De ce nu vorbesti cu mine?”. Si nu poti spune ca te gandeai cum sa ii spui cat mai frumos ca de fapt…. pai, de fapt te-ai hotarat sa fii sincer. “Adica pana acum nu ai fost?” Jap-Jap, doua picioare in burta. Dar sa zicem ca te descurci, treci repede prin ceea ce s-ar putea numi “Starea de reacomodare cu adevarul”, un fel de rehab. Si ajungi la stadiul in care esti sincer, spui ce ai pe limba, dar esti prea sincer. Adica ce ii spui o supara, o raneste sau altceva asemanator. Ceea ce nu e bine.

Si chiar nu e bine sa fii sincer in momentele intime, atunci e penumbra aia de constienta care iti da voie sa spui o mie de lucruri pe care stii ca o sa le asculte cu inima batandu-i langa amigdale si visand la fluturi sau la ponei roz si obezi cu inimioare tatuate pe crupa. Le spui si e un lucru bun, dai dovada ca ai si sentimente, ca esti langa ea, pentru ca in rest esti barbatul feroce, mormaitorul de raspunsuri monosilabice de care s-a indragostit. Si in mijlocul unui vis dintr-asta cu lebede si lacuri (visul ei, nu al tau - daca e al tau, nunta scrie pe fruntea ta, si zau ar fi pacat) daca se trezeste sa puna o intrebare tampa, cum doar fetele se pot trezi punand, de genul “Eu nu m-am mai inteles niciodata cu nimeni atat de bine, tu?” (bine, propozitie interogativa) si ii raspunzi, te-ai supt. La propriu, fara alea doua perechi de coaste pe care ti le rupe ea, in her rage, ajungi ca Marilyn Manson, sa poti face asta.

Dar chiar apreciez sinceritatea. E ceva ce ar trebui sa incerce toti, la un moment dat. Adica o apreciez la ea.

Si imi mai place si cand se inroseste.