Cu 5 ani intarziere, dar l-am vazut in sfarsit. In 2003 eram deja satul de toate povestile cu nazisti si de toate versiunile pe care le citisem pana atunci asa ca l-am ocolit in mod deliberat, dar acum din plictiseala m-am uitat la el. Nu m-a socat, stiam deja tot ce a fost prezentat din multele chestii pe care le-am citit pe tema. Si tocmai pentru ca erau de rau, cu fiecare ocazie pe care o avusesem sa discut sau orice altceva, am ales sa fiu de partea Germaniei naziste.

Am jucat toate jocurile pe care placa mea video m-a lasat, si, ca sa fiu sincer din nou, imi placeau mai mult armele si uniformele nemtilor. Verdele si cacaniul ala deschis la culoare ale aliantei nu m-au incantat niciodata si toata lumea stie ca prima oara judeci dupa aparente. Am impuscat englezi, francezi si americani de m-a durut aratatorul, si ma simteam bine pe undeva stiind ca lupt impotriva istoriei – adica producatorii jocului si-au atins tinta. Chiar daca am citit Schindler’s List, o carte foarte puternica, si Jurnalul lui Mihail Sebastian, ca sa trecem mai aproape de casa. Nu sunt singurele carti, repet, dar pur si simplu ma lasa destul de rece toata povestea, din convingerea ca tot autorul exagereaza, ca nu putea sa fi fost atat de rau. Si cu riscul de a semi-cita un cliseu, cand auzi de numere atat de mari de morti, devine ireal si imposibil de acceptat.

Nici filmul nu m-a izbit ca o capodopera de brutalitate, de fapt cred ca a fost chiar bland in comparatie cu ce s-a intamplat cu adevarat. Dar la tigara de dupa film m-a izbit un sentiment de “poate aia chiar aveau dreptate, eu nu”. Ca sa fiu mai explicit, in liceu as fi fost de acord cu reinstaurarea comunismului, ala ideal, de pe hartie, unde toti oamenii primesc aceeasi sansa si diferentierea se face in functie de propriile capabilitati. As fi avut o problema cu libertatea presei si toate ideile pe aceeasi tema, dar in mare eram deschis spre compromis. Asta pentru ca am prins prea putin, am apucat doar sa fiu Soim al Patriei la gradinita (eram seful lor… cred ca sef de cuib?). Cand am ajuns la o varsta putin mai coapta si am scapat la biblioteca umpluta intre ~1960 – ~1995 am fost convins ca pe vremea respectiva totul era bine, asa ca am intrebat in legatura cu Revolutia si motivele ei, mai ales ca toti pensionarii la care ma uitam cum joaca sah mai mormaiau din cand in cand in barba ca “era mai bine inainte”. Cu greu, am inteles cat de important e rolul presei si al cuvantului scris, oriunde s-ar afla el (chiar si pe peretii din baie de la liceu, unde mesaje de genul “Geta suge bine – 09x.xxx.xxx” iti dau o idee destul de clara despre oamenii cu care vrei si cu care nu vrei sa fii vazut in public). Tocmai din cauza asta, pentru ca istoria o scriu invingatorii si cu impartialitatea poti sa te stergi la dos, am avut rezervele mele in legatura cu al doilea razbel mondial.

Cred ca ideea initiala a postului astuia e ca indiferent de ce se spune, nu e intotdeauna adevarat ca “mai buna e cartea”. Stiam ca Hitler a facut chestii (si cuvantul urmator a fost gandit destul de mult, pentru ca nu am gasit unul pe masura faptelor) rele (atrocitati poate ar fi fost corect, dar necesita alt verb, mult mai formal) insa pana cand nu am vazut cum a fost el interpretat de Robert Carlyle, cum nebunia a mers in crescendo pana la finalul apoteotic, fulgerele de manie din ochi foarte bine prinse de camera, dosisem subiectul undeva in categoria “asa, si?”. Din punctul meu de vedere, in istorie s-a pus prea mult accent pe faptul ca el era deja dereglat. Toate cartile despre al doilea razboi mondial, inclusiv cele care nici macar nu se pretind a fi precise din punct de vedere istoric (vezi Sven Hasel), il prezinta drept un lider alienat mintal, la fel cu toti ceilalti dinaintea lui (Caesar Imperator fiind altul despre care s-a vorbit mult, desi pe o scara mult mai joasa a afectiunii). Felul in care a ajuns acolo si motivele au fost tratate mai subtire decat urmarile. Mie mi se par la fel de importante.

Pentru toate exista un motiv.