Mi-am luat un pachet de tigari inainte sa intru in club. Nu fumez, incerc de vreun an sa ma apuc dar chiar nu reusesc, poate nu am destula vointa pentru asta: eram hotarat sa nu ies prea treaz de acolo, poate asa as fi rezolvat ceva in legatura cu foitul si cu privitul obsesiv in tavan care ma urmareste mereu cand chiar am ceva serios la care sa ma gandesc. Si un semn rosu cu STOP pe care il vezi aparand dintr-o data in oglinda retrovizoare in timp ce in fata vezi dupa o curba prapastia si ai piciorul lipit de acceleratie cred ca intra in categoria descrisa mai devreme. Cam Hollywoodiana imaginea dar e singura pe care o am in minte la ora asta ca sa descriu sentimentul pe care il aveam si motivul.
De obicei alcoolul, in orice forma ar veni, si tigarile ma faceau la un moment dat sa uit si sa ma detasez de tot ce imi bantuia gandul. Ma bazam pe reteta asta sa isi faca efectul si aseara. Trist a fost pentru mine ca a fost exact invers, gusturile bauturilor si aroma tigarilor ma duceau undeva unde stiam ca era bine, la prima seara cand am mers impreuna acasa, cand intamplator sau nu amandoi ne gandeam aproape la acelasi lucru doar ca nici unul nu vroia sa o spuna, jena de a fi interpretat gresit, la mine, poate acelasi lucu sau cu totul altceva la ea impiedicandu-ne sa ridicam barierele limbajului codat. Poate ca a fost mai bine asa, oricum. Ce a fost ciudat pentru mine a fost ca nici gustul berii, nici al vinului si, mai tarziu, cand am observat cu iritare ca nimic nu isi facea efectul, al whiskeyului nu reusea sa imi alunge din toti porii palatini aroma sarutului ei si nici tigara nu s-a apropiat macar sa imi acopere amintirea parfumului parului ei cand alunecam incet dintr-un sarut intr-o soapta la ureche.
Am stat si am privit cum altii tot duceau la gura berea care mie mi se parea ca mirosea a voma si cum ii lua, rand pe rand, cum privirea li se incetosa putin cate putin si cum rasetele se inmulteau pe masura ce subiectele de conversatie se indobitoceau progresiv. Incetul cu incetul am ajuns sa constientizez linistea din ganduri pe care o ai doar in momentul in care esti singur, cand nu te mai infioara o amintire ci te apasa lipsa ei. Urata liniste, imi tiuiau urechile de la ea desi simteam in stomac bassul melodiilor, era ca si cum as fi pus o pauza timpului si doar eu eram capabil sa imi continui sirul gandurilor in timp ce notele si zgomotele ar fi inghetat undeva in mid air inainte sa ajunga la urechile mele.
In linistea malefica mi-am amintit cum statusem ultima oara impreuna in pat, mancand pizza si uitandu-ne la film, cum a fost sentimentul, ca parca aveam ani de cand faceam asta, nimic nu era strain, nimic nu era nelalocul lui, orice gest era exact cum as fi vrut sa fie. Mereu sunt momente bune si momente rele pentru a face ceva, pentru a spune ceva, un alint poate sa se potriveasca cum nu se poate mai rau intr-un moment desi vine din suflet, o declaratie spusa cand nu trebuie poate sa faca mai mult rau decat binele intentionat. Nimic in plus, si mai ales, nimic in minus nu s-a intamplat. Era “oboseala” unor clipe care mai bune nu ar fi putut sa fie, saturatia sentimentala la care de obicei se ajunge dupa mult timp petrecut impreuna, dupa ce fiecare invata gesturile partenerului si poate sa i le anticipeze. Doar ca totul a fost natural, fara preludiul mentionat, al acelei perioade in doi, care te invata tot ce trebuie sa stii. Amintirea asta a trecut prin mine cum trec fantomele in filme prin cei in viata, fara nici o opozitie, dar totusi lasand impresia distincta ca ceva absolut unic se intamplase. M-am agatat de ea si nu am mai incercat cu whiskey si tigari sa imi alung gandurile. N-ar mai fi avut rost, oriunde m-as fi intors tot aceeasi aroma, a sarutului ei, as fi simtit-o si tot parfumul ei m-ar fi invaluit in mrejele ei de matase neagra.
