E enervant tare sa stai si sa vezi cum deciziile cele mai importante din viata ta se iau fara tine. Fie ca te ia gura pe dinainte din cauza emotiilor fie ca ai ramas cu gura cascata la auzul alegerii care ti-a fost facuta de catre altii care cine-stie-cum au ajuns sa aiba puterea asta. E un fel de “si in alta ordine de idei” *bomba*. Oribila expresie asta cu ordinea ideilor, e pinaclul idioteniei cand vine vorba de limba de lemn sau cel putin asa mi se pare mie.

E aiurea cand incepi sa investesti in ceva orice resurse ai in momentul respectiv si pe la ceea ce tu credeai ca e inceputul sa vezi ca ai ramas fara “obiectul muncii”, ca eventual un partener, mai multi sau partenerul te-a lasat si a decis sa isi urmeze propriul drum care nu te include si pe tine, dupa ce ai lasat totul pentru asta. Si sa vezi atunci dusuri facute la ora 3 dimineata doar ca sa te calmezi, mii de inceputuri de mesaje care vor ajunge toate netrimise, mailuri care pornesc cu avant si sfarsesc in folderul de “Drafts”, sterse cu prima ocazie cu care bei putin mai mult si iti dai seama ca au trecut deja doi ani si ar fi cazul sa mergi mai departe (exagerez, evident).

—————————————————————————————————————————–

E ceva ciudat in legatura cu clopoteii pe care ii auzi dar nu ii vezi, e un sentiment ciudat de nesiguranta pe care ti-l da sunetul ala pe care nu il poti localiza dar in acelasi timp e si ceva care te calmeaza. Pentru mine e ca un deget care mi se infige in creier si il amesteca incet, aproape ca un masaj dintr-ala pe care nu ti l-a cerut nimeni si il fac doar ca sa nu stai cu mana degeaba, privind absent pe geam in timp ce ea sta la pieptul tau si nu face altceva decat sa respire momentul de liniste si calm. Revenind la clopotei, e ceva feeric si demoniac in acelasi timp in legatura cu sunetul lor, mai ales daca esti in mijlocul unei mari de copaci care te inconjoara din toate partile si tot ce ai si de care te poti agata e mana ei si cararea pe care mergi, chiar daca e pietruita si stii ca esti in mijlocul Bucurestiului. Bine, nu chiar mijloc, privind in fata vedeam Arcul de Triumf.

Ascultand clopoteii si mergand in liniste, ma gandeam doar la cat de bine e si cat de natural poate sa fie, mult mai mult decat m-as fi asteptat initial, mult mai mult decat m-am gandit ca ar fi putut fi chiar mult mai tarziu decat in momentul respectiv. In mijlocul sirului meu de ganduri aud din dreapta o soapta pe care nu o inteleg si ma intorc. Ea, cu capul plecat si cu parul acoperindu-i fata se oprise intr-o pozitie vinovata si privea obsesiv o crapatura din asfalt din cate imi dadeam eu seama. “Poftim?” I-am ridicat barbia ca sa ii vad ochii. “Nimic, nu o pot spune asa, lasa, iti spun alta data,” s-a tras ea inapoi si apoi mi-a prins palma intr-a ei. O prind de dupa umar si pornim din nou, tacand in sunetul clopoteilor care rasunau parca din departare, parca de deasupra mea. Aud iar aceeasi soapta pe care incerc sa o reconstitui in gand dar nu recunosc. Ma uit iar la ea si ea are din nou aceeasi atitudine smerita si spasita, pe undeva, dar pentru ca nu am auzit ma enerveaza ca nu stiu de ce. “Poftim?” ma opresc si o intorc spre mine. “Bai, sa mor eu, tu chiar vrei sa ti-o spun in fata? Nu pot sa o spun la comanda!” “Da’ nu am auzit, nu eram atent, ce vrei? Si uita-te la mine, nici daca iti vorbesti in geaca nu te aud.” Geaca ei neagra care ma enerva pentru ca avea manecile ciudat croite, ca sa fie prinse in capse, pe care ea nu vroia sa le puna cum trebuia si ma deranjau cand vroiam sa o prind de mana. Geaca pe care mereu o purta descheiata la gat si eu nu intelegeam cum de nu raceste sau mai rau, cum de nu face pneumonie. Eu, cu fularul meu pe care il potriveam mereu ca nuca in perete la geaca. “I think I love you a little bit.” Acum am auzit, nu o asteptam dar mi-a descatusat undeva in spatele ochilor ideea si parca mi s-a aprins deaupra capului becul lui Disney care m-a luminat. “I think i love you too, a little bit,” i-am spus si i-am zambit, aplecandu-ma sa o sarut. Am strans-o in brate si am stat asa mult, sau mi s-a parut mie ca au trecut pe langa mine zile si nopti ca in documentarele cu camera fixa, setata sa ia cate un cadru la fiecare 10 secunde, farurile din fata s-au transformat in dungi de lumina si cand m-am trezit din asta am privit-o in ochi. “Nu mai vorbim despre asta acuma, nu mai vreau,” s-a ridicat pe varfuri ca sa imi spuna. “Bine, nu mai vorbim,” i-am sarutat fugar buzele.

Si am plecat de acolo, ca era frig.

Your response: