Nu sunt multe chestii care sa ma enerveze mai mult (sau mai tare) decat cand vad ca prietena mea se apuca sa stranga in brate un animalut dragut si sa ii povesteasca exact cat de dulce este de parca ar putea-o intelege. Adica in loc sa isi manifeste afectiunea aia asupra mea, care sunt si eu dragut si dulce si mai am si ceva in plus fata de animal, ea se trage din mana mea care transpira brusc si rece si incepe sa il mangaie.

E la fel si la copiii mici, a, ca are falci, ca e dragut. Inteleg ca li se manifesta instinctele materne dar poate ca nu acum e cel mai bun moment, cand sunt eu alaturi. Trimite-ma dupa tigari sau anunta-ma din timp, sa privesc scena de la mare distanta. Ah, si daca se intampla totul de Craciun, cand sunt ei in mijlocul jucariilor ma pocneste in crestet o gelozie dintr-aia crunta. Pai cum, ei au jucarii, ei primesc si atentia MEA? Care ar trebui sa ajunga toata la mine? Nu, nu se poate asa ceva. Adica si eu as sta sa ma joc cu Lego sau cu un trenulet toata ziua. Si chiar m-as simti bine, nu m-as forta deloc, sa zic ca m-as sacrifica.

Nu imi pot imagina momentul in care o sa am copilul meu. O sa fie o lupta pentru afectiune continua intre mine si el. Si dupa ce o sa aiba o oarecare varsta la care sa poata sa vorbeasca si sa mearga ii explic cum se folosesc toate aparatele electrocasnice si il mut in camera lui. Sa spuna multumesc daca nu il incui si ii dau voie la baie. I need my woman. For me, that’s why she’s mine!