Ma trezesc fara chef. Evident, cu chef de somn, si asta pentru ca ma culc la cele mai idioate ore, la 3 sau la 4. Uneori nu depinde de mine, niciodata nu stii cand vrea cineva sa te cunoasca si te tine la calculator pana tarziu. De cele mai multe ori, insa, din cauza gandurilor - cred ca ma gandesc prea mult. Altceva ce se pare ca fac in exces, e ca fumez. M-am apucat de curand, la 22 de ani, deci pica varianta cu “aaa, fumezi pentru ca era cool sa faci asta cand erai mic.” Din necesitate, chiar. Nu stiu cine mi-a spus odata, demult, ca fumatul calmeaza.

Da, sunt al naibii de nelinistit. Asa sunt eu, dar de abia acum am si un motiv sa ma zbat, o liniste care imi loveste telefonul in fiecare zi si care nu ar trebui sa fie acolo. Asa ca fumez. Nu tastez numarul de telefon (si de ce l-as tasta, doar il am in agenda), imi aprind o tigara. Nu vorbesc, inhalez fumul. Cica e mai sanatos decat daca as sta cu altii care fumeaza. Discutabil. Mi-am gasit chiar si un loc in care sa fumez, un coltisor al meu, pe langa care trec de multe ori pe zi si tot de atatea ori ma atrage cu mirosul ala de tutun pe care am invatat in scurt timp sa-l stiu. Pai ce sa fac? Ah, din cand in cand mai scriu mesaje. Lungi. Nu sunt genul de om care sa se exprime in putine cuvinte, in special in SMS-uri. Practic eu le neg denumirea, de Scurt Mesaj Scris, si butonez la litere pana cand nu ma mai lasa telefonul, moment in care iau totul din urma si incep sa sterg spatiile dintre cuvintele despartite de un semn de punctuatie. Sunt un om preocupat. Si nu de mine, asta e mai grav.

————————————————————————————————————————–

Azi dimineata chiar nu am vrut sa ma dau jos din pat. Am refuzat sa cred ca e dimineata, ca nu mai pot sa ma intorc pe partea cealalta si sa dorm. Am refuzat sa constientizez ca e la sute de kilometri distanta. Am refuzat pur si simplu. Nu am vrut sa ma ridic in capul oaselor si sa vad ca nu e langa mine, la calculator sau in camera cealalta, mancandu-si cerealele cu lapte la televizor, imbracata in tricoul meu galben. Cel galben pentru ca e culoarea ei preferata, dar poate si pentru ca i-am scris eu pe spate, cu carioca, “Too Hot To Handle”. Vroiam sa ma trezesc intr-o dimineata dintr-aia lenesa, cand la 10 inca nu stiu ce o sa facem pana a doua zi seara, cand ea se incolaceste in jurul meu si ma intreaba daca am dormit bine. Cand intindem simultan mainile dupa telefoane, sa vedem cat e ceasul si cand dupa aia ne trantim inapoi in perne razand.

Poate am o viziune depasita asupra situatiei dar asta vreau din cand in cand, sa stiu ca e acolo pentru mine si ca macar pentru putin timp nu ma mai atinge cotidianul cu cacaturile obisnuite: miros de tramvai, manele de metrou, tupeu de baetas sau aere de Pipera. Call me old fashioned, I long for a moment like that.

Dupa ce am vorbit cu cineva despre faptul ca ea doarme 11 ore pe zi si tot casca si e obosita iar eu dorm 3-4-4.5 maxim ore pe noapte, am destule vicii pe care le urmez cu sfintenie si sunt destul de plin de energie, am ajuns la o concluzie. Organismul ala sanatos vrea tot mai mult si nu o sa sa-i ajunga niciodata stiind ca se poate mai bine, in timp ce al meu a invatat sa se multumeasca cu oricat i se ofera, adica putin.

Cam asta e ultima mea obsesie, de aproape o saptamana o tot ascult.

                                                  

Mi-am luat un pachet de tigari inainte sa intru in club. Nu fumez, incerc de vreun an sa ma apuc dar chiar nu reusesc, poate nu am destula vointa pentru asta: eram hotarat sa nu ies prea treaz de acolo, poate asa as fi rezolvat ceva in legatura cu foitul si cu privitul obsesiv in tavan care ma urmareste mereu cand chiar am ceva serios la care sa ma gandesc. Si un semn rosu cu STOP pe care il vezi aparand dintr-o data in oglinda retrovizoare in timp ce in fata vezi dupa o curba prapastia si ai piciorul lipit de acceleratie cred ca intra in categoria descrisa mai devreme. Cam Hollywoodiana imaginea dar e singura pe care o am in minte la ora asta ca sa descriu sentimentul pe care il aveam si motivul.

De obicei alcoolul, in orice forma ar veni, si tigarile ma faceau la un moment dat sa uit si sa ma detasez de tot ce imi bantuia gandul. Ma bazam pe reteta asta sa isi faca efectul si aseara. Trist a fost pentru mine ca a fost exact invers, gusturile bauturilor si aroma tigarilor ma duceau undeva unde stiam ca era bine, la prima seara cand am mers impreuna acasa, cand intamplator sau nu amandoi ne gandeam aproape la acelasi lucru doar ca nici unul nu vroia sa o spuna, jena de a fi interpretat gresit, la mine, poate acelasi lucu sau cu totul altceva la ea impiedicandu-ne sa ridicam barierele limbajului codat. Poate ca a fost mai bine asa, oricum. Ce a fost ciudat pentru mine a fost ca nici gustul berii, nici al vinului si, mai tarziu, cand am observat cu iritare ca nimic nu isi facea efectul, al whiskeyului nu reusea sa imi alunge din toti porii palatini aroma sarutului ei si nici tigara nu s-a apropiat macar sa imi acopere amintirea parfumului parului ei cand alunecam incet dintr-un sarut intr-o soapta la ureche.

Am stat si am privit cum altii tot duceau la gura berea care mie mi se parea ca mirosea a voma si cum ii lua, rand pe rand, cum privirea li se incetosa putin cate putin si cum rasetele se inmulteau pe masura ce subiectele de conversatie se indobitoceau progresiv. Incetul cu incetul am ajuns sa constientizez linistea din ganduri pe care o ai doar in momentul in care esti singur, cand nu te mai infioara o amintire ci te apasa lipsa ei. Urata liniste, imi tiuiau urechile de la ea desi simteam in stomac bassul melodiilor, era ca si cum as fi pus o pauza timpului si doar eu eram capabil sa imi continui sirul gandurilor in timp ce notele si zgomotele ar fi inghetat undeva in mid air inainte sa ajunga la urechile mele.

In linistea malefica mi-am amintit cum statusem ultima oara impreuna in pat, mancand pizza si uitandu-ne la film, cum a fost sentimentul, ca parca aveam ani de cand faceam asta, nimic nu era strain, nimic nu era nelalocul lui, orice gest era exact cum as fi vrut sa fie. Mereu sunt momente bune si momente rele pentru a face ceva, pentru a spune ceva, un alint poate sa se potriveasca cum nu se poate mai rau intr-un moment desi vine din suflet, o declaratie spusa cand nu trebuie poate sa faca mai mult rau decat binele intentionat. Nimic in plus, si mai ales, nimic in minus nu s-a intamplat. Era “oboseala” unor clipe care mai bune nu ar fi putut sa fie, saturatia sentimentala la care de obicei se ajunge dupa mult timp petrecut impreuna, dupa ce fiecare invata gesturile partenerului si poate sa i le anticipeze. Doar ca totul a fost natural, fara preludiul mentionat, al acelei perioade in doi, care te invata tot ce trebuie sa stii. Amintirea asta a trecut prin mine cum trec fantomele in filme prin cei in viata, fara nici o opozitie, dar totusi lasand impresia distincta ca ceva absolut unic se intamplase. M-am agatat de ea si nu am mai incercat cu whiskey si tigari sa imi alung gandurile. N-ar mai fi avut rost, oriunde m-as fi intors tot aceeasi aroma, a sarutului ei, as fi simtit-o si tot parfumul ei m-ar fi invaluit in mrejele ei de matase neagra.

E enervant tare sa stai si sa vezi cum deciziile cele mai importante din viata ta se iau fara tine. Fie ca te ia gura pe dinainte din cauza emotiilor fie ca ai ramas cu gura cascata la auzul alegerii care ti-a fost facuta de catre altii care cine-stie-cum au ajuns sa aiba puterea asta. E un fel de “si in alta ordine de idei” *bomba*. Oribila expresie asta cu ordinea ideilor, e pinaclul idioteniei cand vine vorba de limba de lemn sau cel putin asa mi se pare mie.

E aiurea cand incepi sa investesti in ceva orice resurse ai in momentul respectiv si pe la ceea ce tu credeai ca e inceputul sa vezi ca ai ramas fara “obiectul muncii”, ca eventual un partener, mai multi sau partenerul te-a lasat si a decis sa isi urmeze propriul drum care nu te include si pe tine, dupa ce ai lasat totul pentru asta. Si sa vezi atunci dusuri facute la ora 3 dimineata doar ca sa te calmezi, mii de inceputuri de mesaje care vor ajunge toate netrimise, mailuri care pornesc cu avant si sfarsesc in folderul de “Drafts”, sterse cu prima ocazie cu care bei putin mai mult si iti dai seama ca au trecut deja doi ani si ar fi cazul sa mergi mai departe (exagerez, evident).

—————————————————————————————————————————–

E ceva ciudat in legatura cu clopoteii pe care ii auzi dar nu ii vezi, e un sentiment ciudat de nesiguranta pe care ti-l da sunetul ala pe care nu il poti localiza dar in acelasi timp e si ceva care te calmeaza. Pentru mine e ca un deget care mi se infige in creier si il amesteca incet, aproape ca un masaj dintr-ala pe care nu ti l-a cerut nimeni si il fac doar ca sa nu stai cu mana degeaba, privind absent pe geam in timp ce ea sta la pieptul tau si nu face altceva decat sa respire momentul de liniste si calm. Revenind la clopotei, e ceva feeric si demoniac in acelasi timp in legatura cu sunetul lor, mai ales daca esti in mijlocul unei mari de copaci care te inconjoara din toate partile si tot ce ai si de care te poti agata e mana ei si cararea pe care mergi, chiar daca e pietruita si stii ca esti in mijlocul Bucurestiului. Bine, nu chiar mijloc, privind in fata vedeam Arcul de Triumf.

Ascultand clopoteii si mergand in liniste, ma gandeam doar la cat de bine e si cat de natural poate sa fie, mult mai mult decat m-as fi asteptat initial, mult mai mult decat m-am gandit ca ar fi putut fi chiar mult mai tarziu decat in momentul respectiv. In mijlocul sirului meu de ganduri aud din dreapta o soapta pe care nu o inteleg si ma intorc. Ea, cu capul plecat si cu parul acoperindu-i fata se oprise intr-o pozitie vinovata si privea obsesiv o crapatura din asfalt din cate imi dadeam eu seama. “Poftim?” I-am ridicat barbia ca sa ii vad ochii. “Nimic, nu o pot spune asa, lasa, iti spun alta data,” s-a tras ea inapoi si apoi mi-a prins palma intr-a ei. O prind de dupa umar si pornim din nou, tacand in sunetul clopoteilor care rasunau parca din departare, parca de deasupra mea. Aud iar aceeasi soapta pe care incerc sa o reconstitui in gand dar nu recunosc. Ma uit iar la ea si ea are din nou aceeasi atitudine smerita si spasita, pe undeva, dar pentru ca nu am auzit ma enerveaza ca nu stiu de ce. “Poftim?” ma opresc si o intorc spre mine. “Bai, sa mor eu, tu chiar vrei sa ti-o spun in fata? Nu pot sa o spun la comanda!” “Da’ nu am auzit, nu eram atent, ce vrei? Si uita-te la mine, nici daca iti vorbesti in geaca nu te aud.” Geaca ei neagra care ma enerva pentru ca avea manecile ciudat croite, ca sa fie prinse in capse, pe care ea nu vroia sa le puna cum trebuia si ma deranjau cand vroiam sa o prind de mana. Geaca pe care mereu o purta descheiata la gat si eu nu intelegeam cum de nu raceste sau mai rau, cum de nu face pneumonie. Eu, cu fularul meu pe care il potriveam mereu ca nuca in perete la geaca. “I think I love you a little bit.” Acum am auzit, nu o asteptam dar mi-a descatusat undeva in spatele ochilor ideea si parca mi s-a aprins deaupra capului becul lui Disney care m-a luminat. “I think i love you too, a little bit,” i-am spus si i-am zambit, aplecandu-ma sa o sarut. Am strans-o in brate si am stat asa mult, sau mi s-a parut mie ca au trecut pe langa mine zile si nopti ca in documentarele cu camera fixa, setata sa ia cate un cadru la fiecare 10 secunde, farurile din fata s-au transformat in dungi de lumina si cand m-am trezit din asta am privit-o in ochi. “Nu mai vorbim despre asta acuma, nu mai vreau,” s-a ridicat pe varfuri ca sa imi spuna. “Bine, nu mai vorbim,” i-am sarutat fugar buzele.

Si am plecat de acolo, ca era frig.

… sa ma trezesti in fiecare dimineata cu aroma cafelei fierband in bucatarie?

… sa imi imbibi perna cu mirosul tau ca sa nu fiu singur cand pleci?

… sa ma tii de mana cand nu se uita nimeni?

… sa iti lasi capul pe umarul meu si sa adormi asa?

… sa imi ghicesti gandurile ca sa nu mai fie nevoie de cuvinte?

… sa ne uitam filme pe laptopul tau si sa avem dupa aia glumele noastre pe care sa le intelegem doar noi?

… sa mergem miercuri la teatru?

… sa ne ascundem de toti intr-o zi?

… sa imi amintesti ca tacerea e cel mai bun lucru uneori si ca nu trebuie umpluta cu nimic?

… sa te schimbi in “pijamalele” in care dormi la mine?

… sa vorbim in soapta pana la 6 dimineata desi nu e nimeni care sa ne auda?

… sa ne plictisim din nou la vreun film si sa ne ajungem doar noi?

… sa radem cand gasesc ceva amuzant pe youtube si sa te uiti pe furis la mine, sa imi vezi reactia?

… sa mergem sa mancam salata in pauza de masa?

… sa vorbim despre nimicuri o ora?

… sa vii sa dormi la mine desi am patul mai mic?

… sa imi zimbesti pe furis, cand nu se uita altii?

… sa vii odata de unde esti acum?

…often come from the places and people you might least expect it. Often that extra beer or glass of wine might prove to be the revelation. Never deny the power of alcohol. It makes words flow a lot easier or at least it provides you with the so-called excuse of “i don’t remember ever saying that/doing that.” And although it might not sound like much, it actually is.

——————————————————————————————————————————-

Dimineata mereu e momentul in care te intalnesti cu oameni cu care te bucuri sa te intalnesti. Dupa aia ai nervi ca nu iti merg toate cum trebuie, ca te-a enervat cineva in mod special sau pentru ca ai primit telefonul ala de la singura persoana care te putea suna ca sa iti strice ziua.

E interesant, zic eu, ca odata cu intunericul multe din inhibitiile de peste zi sunt abandonate. Oboseala pare sa fie scuza perfecta (sau motivul perfect) sa treci peste multe din chestiile care te vaneaza si te urmaresc peste zi.

Daca pui mai multi tipi de varsta apropiata in acelasi loc nu o sa iasa niciodata nimic bun decat daca sunt cercetatori. Axioma.  Ba nu, gresesc. Poate ies si glume bune si niste betii chiar reusite. Probabil din cauza asta barbatii sunt copii mereu, le trebuie doar un cadru propice sa se manifeste.

…or crip walking, tata gugal nu mi-a dat un raspuns definitiv si am gasit definitii pentru ambele insemnand acelasi lucru.

Asta e ce fac eu in fiecare zi pana la metrou, in metrou si cand ies din metrou. Pasi mici si haotici in stanga si in dreapta, cat timp de la jumate in sus nu ma misc deloc pentru ca nu am loc. Si sunt o multime de oameni care fac ce fac si eu, deci as putea sa spun ca metroul romanesc e cea mai buna si mai constanta scoala de crib/crip walking din cate am auzit. Pentru ca se intampla de doua ori pe zi, dimineata si seara, la ora de varf cand toti (implicit eu) pleaca de la serviciu. Si totul vine natural, nu e cu profesor: daca esti mai incet esti calcat, asa ca trebuie sa te misti inaintea tuturor. Un fel de lectie de viata si supravietuire la metrou.

Partea proasta cu inghesuiala (bine, inafara de inghesuiala propriu-zisa) e ca te individualizeaza in multime. Nu te doare ca pe colegul de langa tine il impunge cu umbrela o cucoana suparata, suferi pentru ca in spatele tau e un mosneag sau o baba care in amintirea vremurilor comuniste se impinge in tine chiar daca nu e cazul. Se imping sa prinda loc mai in fata doar ca nu mai e coada, e mijloc de transport in comun. Revenind la individualizare. In mijlocul tuturor esti chiar prea singur, genul ala de singuratate pe care o simti rece pe sira spinarii, care te urmareste in ganduri si iti apasa cu o palma inmanusata pe suflet. Singuratatea de care fugi, care te aseaza dezbracat pe un scaun si iti aprinde lanterna in ochi, care iti cunoaste tot trecutul si pe care nu o poti minti pentru ca iti aduce dintr-un colt al mintii dovada irefutabila a sperjurului.

Singuratatea care doare, care iti pune palma pe umar ca sa iti atraga atentia asupra unui gand de care incerci sa te feresti. Care ti se baga pe sub piele. Care iti urmareste orice privire cu comentarii acide. Care iti urmareste crib/crip walk-ul cu satisfactia sefului care isi vede fostul angajat venind umil la el pentru inca o sansa.

…asa ca maine o s-o iau de la inceput. Din nou in multime. Time to get my crib walk on again.

Pentru cine nu stie despre ce e vorba, Crip Walk: